Expeditia Mramornaya Stena 2012

Prezentarea Expeditiei Mramornaya Stena
din orasul BRAD

La intoarecea din Expeditie,
cu ocazia zilelor orasului Brad
Mihai a primit placheta de onoare a acestei urbe din partea
d-lui primar Florin Cazacu

Va asteptam miercuri 30 ianuarie, ora 18 la Libraria CARTEA DE NISIP

din orasul Timisoara pentru o prezentare a

Expeditiei Mramornaya Stena 6400m -2012

Seria de proiecții în școli - Mramornaya Stena - promovarea alpinismului în instituțiile de învățământ din orașul Beiuș/ Bihor

Perioada: 28-29.11.2012

Participanți: Raluca și Cristina + elevi a celor patru școli generale și licee din orașul Beiuș

Scop: Prezentarea Expediției Mramornaya Stena - promovarea alpinismului și a sporturilor montane în rândul elevilor din Beiuș

Motivație: în aprilie cu ocazia săptămânii Școala Altfel am fost invitată la una din Școlile Generale din Oradea să țin o prezentare despre speologie la elevi de clasele V-VIII. Feed- backul obținut atunci de la acești copii m-a impresionat destul de mult. Mă tot gândeam ... dacă cineva ar fi făcut o prezentare când eram oare mai mică și începeam să merg la munte mai devreme ...oare cum ar fi fost?

Și când zic asta îi am în minte pe câțiva membri de la Cristal care sunt, sau au fost în momentul venirii la club sub 16 ani.

Mi-am pus apoi problema, eu sunt totuși de loc din Beiuș. Nu pot să zic că am încercat până acum să dau ceva înapoi acestui oraș din câte am primit.

În alți ani, după expedițiile anterioare am încercat să organizăm evenimente orășenești, deschise publicului beiușean să ne prezentăm expedițiile. Acum însă, după Mramornaya am simțit că poate ar fi mai bine ca aceste prezentări, ce vroiam să le organizez la Beiuș să le ținem în școli, tinerii de azi poate vor fi alpiniștii de mâine. Câteodată ( și asta am simțit pe proprie experiență e nevoie doar de niște fotografii, o vorbă sau o poveste astfel încât să deschizi unui copil/tânăr o fereastră sau un gând despre natură/munte și alte activități care ajung poate mai greu la copiii din orașele mai mici ale României)

Am vrut (și asta chiar am încercat să evidențiem la toate prezentările) să arătăm că orice ai face, e bine să o faci din suflet, cu dăruire astfel încât să o faci bine: fie că e o expediție, un concurs, scoală.

În demersul care îl prezint am avut susținerea totală a tatălui meu, Viorel Ianc, președintele Asociației Avram Iancu Beiuș care, având membri în organizația sa profesori i-a fost mai ușor să contacteze școlile și să găsească colaboratori (profesori) dispuși să se implice pentru fiecare școală.

Proiecțiile le-am ținut:

Miercuri 28.11.12 la ora 10 - Liceul Nicolae Bolcaș și ora 12 Liceul Tehnic Ioan Ciordaș

Joi 29.11.2012 ora 10 - Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu și ora 12 Liceul Samuil Vulcan

O să încerc să descriu în câteva cuvinte fiecare proiecție

Liceul Nicolae Bolcaș: ne trezim la ora 10 cu o invazie de elevi, 5 clase deci cam 100 și ceva de copii. Toți în sala de mese unde era organizat panoul de proiecție. D-na director și tatăl meu încearcă să ne facă o introducere. Mulți copii se uită la noi cu ochi mari, am senzația că trebuie să fim cât mai explicite despre ce înseamnă alpinismul, distanța care am parcurs-o pentru a ne atinge scopul, echipamente, locație.

Mă surprind în mod pozitiv cu aviditatea lor referitoare la ceea ce le prezentăm. Mă gândeam că un număr așa mare de elevi ...sigur va fi greu să-i implici pe toți și să le captezi atenția tuturora astfel încât să nu se lase cu gălăgie.

Hotărăsc cu Raluca că vom da drumul la montajul făcut pentru respectivul eveniment și pe tot parcursul acestuia încercăm să aducem complectări.

ora 12 Liceul Tehnic Ioan Ciordaș - este școala unde am făcut studiile V-XII. Deci am o slăbiciune. Mă bucur că poate pot să le arat acestor copii altceva decât văd în mod curent.

Prezentarea aici a fost foarte intensă.

Copiii...nici n-am dat drumul la prezentare că deja puneau întrebări. Erau clasele V-VIII. Încerc să-mi aduc minte cum eram atunci ...:D....agitată

Timpul alocat fiecărei prezentări a fost de o oră (cât ține în mod normal un curs). Mi-a făcut plăcere deosebită să văd una dintre profesoarele pentru care am un respect deosebit, d-na Dud, profesoră de biologie care cred că a fost una din persoanele care m-a ajutat să văd dincolo de mediocru, cotidian și gândire convențională. Pentru asta îi voi rămâne veșnic îndatorată. Îi mulțumesc pe această cale că a fost prezentă la proiecție.

Ora alocată prezentării țin să precizez că la fiecare locație a trecut foarte repede. Am încercat să vorbim pe limbajul copiilor și să le prezentăm lucruri care consideram noi că le poate spori curiozitatea.

Joi 29.11.2012 ora 10 - Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu

Situație specială - ne trezim cu vreo 15 copii clasele I-IV și în jur de 60 clasele V-VIII. Aproape a fost cea mai solicitantă prezentare. Să încerci să vorbești unor copii atât de mici... Raluca s-a descurcat de minune. Se vede că a făcut modulul pedagogic :D

M-a surprins și aici în mod plăcut că știau unde e Kazachstanul, știau în mare ce e un piolet, colțari ...cort etc. Am văzut la u moment dat o poză ce circula pe net, de la o prezentare pentru școala altfel cu un alpinist care monta un cort într-o sală de clasă. Mi-a plăcut foarte mult ideea și dacă e să mai mergem la astfel de prezentări sigur o să luăm și echipament la noi. Prezentarea va fi mult mai interactivă.

Vorbeam cu Raluca între două prezentări despre unul dintre profesorii ei, care pune foarte mult suflet în această meserie, de unde atâta energie investită și care e în final scopul. Mi-a plăcut mult răspunsul. Sigur tipul nu vrea să schimbe toată lumea, poate însă să influențeze lumea din jurul lui, să deschidă o fereastră, o minte (vorba Radio Guerrila - prin ziua minților deschise) și cine știe unde se va ajunge în final.

Joi 29.11.2012 ora 12 Liceul Samuil Vulcan

Prezentarea la care am avut un auditoriu cu vârsta cea mai înaintată - clasele IX-XII

Interesant cum la fiecare prezentare trebuie să te mulezi după auditoriu. Mai maturi însă nu înseamnă neaparat mai interesați. Sau poate nu s-au manifestat chiar așa ca și cei mici.

Foarte interesați erau însă profesorii.

La ora 13 s-a terminat ultima prezentare de la Beiuș. Ne-am grăbit la Oradea unde trebuia să ne vedem cu Mihai, să montăm expoziția pentru prezentarea de la ora 18 - Biblioteca Județeană (prezentat într-un alt raport)

Două zile care le-am resimțit ca un adevărat maraton.

Am avut niște reacțiuni post-prezentări. Una dintre eleve m-a contactat spunându-mi că au vorbit despre noi la școală, la geografie. La fel și Raluca a avut niște feed-backuri de la copii de clasele I-IV prin niște colege ale ei, profesoare.

Așa îți dai seama că n-ai vorbit în van, că poate niște copii și-au pus niște întrebări..poate nu acum, poate mai târziu.

Aș vrea să le mulțumesc tuturor profesorilor care s-au implicat, care au investit din timpul lor în acțiunea noastră.

Le mulțumesc pentru susținere și lor și tatălui meu care ne-a ajutat cu organizarea.

Cristina

Proiectia video si expozitia foto - 29 noiembrie 2012

Biblioteca Judeteana Gheorghe Sincai - Oradea

photo Andrei Posmoșanu

Back home in Oradea

La gara, la intoarcerea din expeditie ne-au asteptat colegii de la SpeoCristal - foto Andrei Posmosanu

foto Andrei Posmosanu

Hiking in Kirgistan -Parcul național Ala- Archa – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Cristina, Mihai, Raluca

Perioada 03.08.2012

Scriu acuma de sub un molid, sub care stam întinși trei români, în sacii de dormit (de puf, că nu avem alții la noi). Suntem în Kirgistan, sub cerul liber, fără cort, eu și Raluca în sandale, fără geacă, izolir sau alte gadgeturi care de cele mai multe ori le găsim indispensabile :D.

Am început invers relatarea așa că ar fi mai bine să încep cu începutul. Ne-am trezit sub același molid de sub care scriu acuma cu o poftă nebună de mâncare. După ziua plină care am avut ieri azi era plănuit să mergem să vizităm ceva cascadă ( nu i-am aflat numele exact pentru că nu am găsit hartă a zonei în care suntem).

Merg cu Raluca după apă la hotelul din apropiere, ne întâlnim cu două grupuri (majoritatea turiștilor de aici sunt ruși), ne interesăm de traseul care vrem să-l facem. Avem trei opțiuni: o cascadă, ceva drum care ne va duce prin așa zisul canion (care mai degrabă seamănă cu niște chei) sau încă un traseu, care de fapt este continuare la cascadă.

Gătim niște paste care le avem încă de la expediția montană și abia pe la ora 11 (încă ne considerăm în concediu) ne urnim la drum. Planul este să mergem înnccetttt și să nu mai urcăm nimic :D. Încă nu știam ce ne așteaptă (:D).

Niște serpentine ne scot în golul alpin, de aici se vede confluența a două văi, una pe care suntem și care are în amonte cascada și cealaltă pe care se găsește drumul de acces în zonă. Până la cascadă indicatorul ne arată 3,5 km și aprox două ore de mers. Ne intersectăm pe drum de mai multe ori cu grupul din vale, săracii nu-i invidiez. Noi suntem în sandale și pantaloni trei sferturi, unii dintre ei sunt atât de bine îmbrăcați încât nu mă mir că nu au nici un spor la mers.

Raluca face poze la tot felul de animăluțe și plante așa că îmi fac de cap și eu cu pozele. Mihai a rămas la ieșirea în golul alpin, în ideea că nu mai are chef să vină la cascadă. Pe potecă dăm de un afluent care pare să formeze mai în amonte un mic canion.

La fel și cursul principal, în amonte de cascadă pare să formeze un canion. Poteca însă îl ocolește. Mai sus se vede limba ghețarului despre care am citit în descriere din cartea despre Kirgistan care o avem pe computer.

Nefiind cu cortul, am umblat azi cu toată casa în spate, inclusiv cu laptopul :D. Nu-mi vine să cred că azi am fost prima dată în viața mea la un obiectiv turistic cu laptopul în spate. Și eu și Raluca zici că era două turiste nepregătite :D, fără bocancii (unii erau cu piolet la ei – mi s-a părut totuși un pic exagerat. Ne-am simțit oricum bine.

Am avut parte la un moment dat de un spectacol fabulos, o acvilă cu anvergura aripilor de cel puțin 1,20m. De fiecare dată când văd un animal sălbatic, în natură, liber, unde consider că-și are locul, sunt profund impresionată. A zburat la aprox 10 m înălțime deasupra noastră. L-am mai văzut ulterior în apropierea crestelor ce ne împresurau. Minunat.

Ca și în prima zi de aclimatizare, în apropiere de Karkara am văzut azi o incredibilă diversitate de plante și flori.

Cascada nu era foarte spectaculoasă, vreo 15-20m, dar a fost plăcută plimbarea și ne-a prins bine mișcarea. Mâncare n-am avut la noi, decât un rest de tunning și ceva batoane energizante care le-am luat pentru ascensiune ( tre să te forțezi să le mănânci, așa gust au). Pe Mihai l-am lăsat la 2550m așa că el a fost mulțumit că a ajuns pe Moldoveanul, iar noi am mai urcat cam 300 m diferență de nivel.

Cât vezi cu ochii doar munte, în carte am citit că 94% din țară teritoriu montan. Turiștii ne întreabă de unde suntem, majoritatea asociază România cu Dracula, e totuși bine că au auzit de noi.

O fată pe care am întrebat-o azi de unde e, mi-a răspuns foarte contrariată că e din Rusia!!!! (de parcă ar exista altă aternativă). Kirgizii, majoritatea cu trăsături mongole, se uită la noi, după cum zice Mihai ca la maimuță :D.

Coborâm în jur de ora 16 de pe traseu și mergem la o cafea, la un hotel destul de exotic, Mihai comandă ceva de mâncare și primește ceva plăcintă cu carne, ceapă și zarzavaturi. Îi place să experimenteze pe plan culinar, nouă ne pare bine că ne-am abținut, când am văzut cum arăta bucătăria când am mers să umplem sticlele de apă pentru runda doi de paste.

Mergem să ne spălăm un pic la râu, care m-a impresionat prin volumul de apă și viteza de curgere, cred că e perfect pentru caiac. Ralu imortalizează o veveriță care dă târcoale în apropierea drumului pe care suntem.

Ne mai oprim la iuta din apripiere la poze.

Ne gătim ceva în apropierea bradului sub care am dormit, mai stăm la o poveste și ne instalăm folia de supraviețuire și apoi sacii de dormit Nahanny. Eu mă pun să scriu și familia, pe rând ia somn.

Cristina

Trazitie Kazachstan - Kirgistan – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Cristina, Mihai, Raluca

Perioada 02.08.2012

Ne-am tot uitat aseară pe internet pentru a alege soluția ce-a mai bună de a ajunge în Kirgistan. Magy ne-a spus că ei au trecut granița la un moment dat mergând cu taxiul spre Bishkek (capitala Kirgistanului și locul unde vrem să ajungem noi). Ni se pare foarte ciudat să abordăm soluția aceasta. Sunt 290km pe care Magy ne spune să-i facem cu taxiul. E ca și cum ai merge aprox de la Cluj la Budapesta cu taxiul.

În urma discuțiilor cu persoanele care stau la aceeași pensiune ca și noi ne dăm seama că este totuși soluția cea mai bună. Mijloacele de transport în conum nu sunt deloc bine dezvoltate la ei, am face probabil o bună parte din zi închiși într-un autocar vechi și înghesiut plus ar trebui să ajungem la autogara.

Autogara din Almata

Ne trezim destul de târziu, în jur de 9 și nu mai știm pe ce să punem mâna să plecăm. Ne întâmpină Magy, cu care stabilim o întâlnire pentru data de 6, când de întoarcem în Almati. Avem bagaj mic, am lăsat tot ce am considerat că ne putem lipsi, la agenție în ziua precedentă. Trebuie să fim mobili, să ne mișcăm lejer, așa că bagajul trebuie să fie mic. Iau doar sac de dormit, folie de supraviețuire, oală, cap de primus, aparatele foto, laptopul (care nu mă îndur să-l las la agenție – avem toată documentația despre țări pe el + internet, dacă găsim locații potrivite), ceva de mâncare, un polar, două tricouri, o pereche de pantaloni și necesaire. Rezulta un bagaj compact cu care trebuie să supraviețuiesc o săptămână :D.

Indicator spre Bishkek-destinatia noastra

Suntem sfătuiți să luăm taxiul chiar din drumul principal (pe o strada din oraș). Ne postam deci la stop (fără ceva pancardă, ca să vă dați seama) și așteptăm. Încep să oprească mașini (obișnuite - nu exostă taxiuri la propriu, ci doar localnici dispuși să te ducă cu mașina) și să ne întrebe de sănătate. Aceeași localnici binevoitori de la pensiune de spun niște prețuri (foarte mici) cu care am putea ajunge în capitala dorită – 3000 tenge. Majoritatea care opresc ne iau în râs și își văd de drum.

Oprim o domnișoară, care presupunem noi că ar ști engleză și o întrebăm cu cât crede ea că am ajunge la Bishkek. Ne zice în jur de 6000 tenge. Nu e de mirare că unul dintre cei care au oprit ne-a râs în față :D. Bunnnn. Tanti pare dispusă să ne ajute, așa că își intră repede în rol, oprește o mașină și negociază să ne ducă până la autogara de unde am putea lua o mașină cu 6000 tenge pentru Bishkek. Mai plătim 1000 tenge pentru taxiul până în autogară, pe domnișoara o lăsăm în drumul ei și ne trezim cu bagajele în brațe peste drum de autogară.

Soferul nostru care ne-a abandonat in vamă

Abordăm o serie de pirați, dintre care unul din ei are tupeul să ne ceară 700 dolari pentru drum, dar noi ținem de prețul dat de tanti și bine am făcut. Găsim un băiat care pare de treabă și negociem 6000 de tenge să ne ducă la Bishkek (toate astea să vă imaginați se petrec fără ca partea opusă să știe engleză, sau noi rusă limba uzitată peste tot), ci prin semne și scris sume pe carnețelul Ralucăi.

Băiatul deci acceptă să ne treacă granița și să ne ducă în capitală. Mai ia doi oameni pe lângă noi stop și-i dă drumul. Ieșim din Almata și dăm de câmpie. Cât vezi cu ochii doar câmpie....uscată, galbenă. Pfffffff, cred că e greu de trăit aici. Nu m-aș putea vedea. Mai un deal, mai o fermă. Se pare că e final de sezon agricol, o grămadă de combine care seceră grâul le intersectăm pe drum.

Într-un final, după vreo 200 km și mult privit pe fereastră, parcă mai apare câte o denivelare pe drum. Trecem prin două filtre auto, șoferul nostru încetinește, merge cu vreo 30 km/oră și am trecut fără să ne oprească. Șofatul ....aici ... o altă poveste. Fiecare merge pe banda care îi convine, pe contrasens, prin orașe se trece pe roșu, parcă ar fi o junglă auto.

Într-un final ajungem la graniță, șoferul nostru ne face semn să coborâm, să ne luăm bagajele și ne zice că la 14,30 adică peste o oră ne vedem dincolo de frontieră. Ne luăm cam sceptici bagajele, nu suntem siguri că-l vom mai vedea, dar nu avem de ales. Încercăm să-l vedem intrând în rând cu mașina (se pare că fiecare șofer trebuie să treacă granița singur, fără pasageri). Nu avem de ales așa că întrăm în incinta, într-o clădire.

Punctul de frontieră dintre Kazachstan și Kirgistan

Vedem mai multe rânduri, un om al armatei (care îi găsești pe post de orice în țările astea) ne îndrumă către un rând. Stăm, toate lumea se înghesuie (ca să nu zic ca animalele), Mihai ajunge la ghișeu și îi trântește într-o rusă nepoliticoasă că nu stăm la ghișeul care trebuie. Ne arată un altul, așa că ne mutăm totți trei din nou. Stăm cuminți la al doilea ghișeu pentru ca o tanti blondă să ne zică aceeași poveste pe un ton intrigat. Răbdarea noastră cam ajunge la limite. Cei din spate continuă să pună presiune pe noi de fiecare dată când aud că nu stăm la coada care trebuie și se împing în stil mare. Ne mutăm a treia oară. Aici parcă e cel mai rău. Stăm trei persoane în paralel (unde ar trebui să stea câte una) și din spate te împing foarte tare încât abia îți ții echilibrul.

cimitir din Kazachstan

Suntem încurajați de un rus care vorbește engleză și ne spune că și el a fost trimis la această coadă. Raluca are în față o „domnișoară” care într-una îi bagă părul în gură, cei din jurul nostru cred că au și uitat cum e să faci duș, așa că pot să spun cu mâna pe suflet că nu e cea mai organizată vamă în care am fost în viața mea. Într-un final ajung și eu la ghișeu, domnul se uita la pașaportul meu cu foarte multă insistență și îmi spune că nu am viză de Kirgistan, deci nu pot să trec. Eroarea apare din faptul că viza ne-a fost dată de Ambasada Kazachstanbului, deci nu arată ca o viză normală de Kirgistan. Se uită și colega lui, se uită și un alt coleg.

Parcă mă simt în România când trei funcționari se uită toți la același lucru, nu-l înțeleg și dau toți din cap cu multă „înțelepciune”. Într-un final hotărăște să meargă la ceva superior de unde primim blagoslovirea de a intra în Kirgistan. La Raluca și Mihai merge mai repede, nu se mai repetă tot circul, așa că în cele din urmă ne regăsim cu toții în Kirgistan. Bun, ieșim din clădire alături de alți oameni, fiecare cu băgăjelul lui, cu cățel, cu purcel și ne vedem nevoiți să intrăm într-o altă clădire, de data aceasta pe cealaltă parte a graniței, ce ține de Kirgistan. Aici merge mult mai repede (bineînțeles cu înghesuiala fără de care oamenii aceștia nu cred că se simt bine), primim ștampila de intrare în țară și iată-ne trei români proaspăt intrați în Kirgistan.

Primul gând, să ne căutăm șoferul. Am ratat întâlnirea ce-i adevărat, e ora 15. Ia-l de unde nu-i. Mihai aruncă o privire prin parcările din jur, dar nici urmă de el. Hotărâm să ne resemnăm că nu-l vom mai găsi. Ne dăm seama că nici măcar nu avem bani, monede kirgize (sum) și sperăm să găsim un mijloc de transport pe care să-l plătim cu tenge. Mihai ne arată că a primit 60 de sum, rest de plăcintă, cu care cineva i-a spus că putem ajunge la Bishkek. Aratăm unor mașini moneda de 20 de sum și zicem că mergem la Bishkek dar se repetă figura din Almati – mai mulți ne râd în față :D. Ne dăm seama că ceva nu este bine, ne aducem aminte că în carte 1 Eu = 50 sum așa că, cu un pic de matematică ne dăm seama de eroarea produsă :D.

Moneda autohtonă din kirgistan - sum

Raluca ia inițiativă, merge să caute un taxi, cel mai ieftin, găsit cu un pic de ajutor din partea unei doamne care vorbea engleză 1200 tenge. Nu e ieftin, dar nu mai suportăm să stăm în granița asta. Domnul pare să fie de treabă ( așa părea și vechiul taximetrist :D), dar ne duce până în centru fără evenimente. Mihai e contrariat de faptul că toată lumea încearcă să ne tragă pe sfoară. Eu sunt mai calmă, bănuiam că așa va fi, se întâmplă de obicei înțările unde nu poți comunica cu populația autohtonă. E riscul de a veni turist într-o locație mai exotică.

În cele din urmă ajungem în centru în Bishkek. Nu știu de ce dar parcă dintr-o dată mi se face dor de Almati. Ne dăm seama că nu am mâncat nimic azi, așa că intră într-un magazin. Schimbăm prima dată niște bani, 25 Eu, eu și Raluca. Cursul e 1Eu = 57.3 sum. La magazin prețurile ni se par mult mai acceptabile decât în Almati, ne cumpărăm de mâncare și ne postăm în parc. Bem o cafea apoi, suntem destul de obosiți, am avut o zi plină așa că ne bate gândul să o tăiem azi spre Ala – Archa Canyon, obiectivul nostru de lângă Bishkek, măcar așa nu va mai trebuie să plătim cazare în noaptea aceasta în oraș. Suntem destul de dezorientați, din nou trebuie să găsim taxi, din nou țigănie cu prețul, cu negocierea, cu trasul pe sfoară.

Bishkek

Raluca găsește un francez, mai mult din greșeală, care vorbește rusă și ne negociază un taxi până în zona turistică cu 1200 sum. Nu e puțin, dar dacă am rămâne în oraș sigur am cheltui pe cazare destul de mult (asta dacă nu am adopta planul cu dormitul în parc :D). Plecăm până la urmă. Sunt în jur de 30 km. Ajungem pe înserate/. Taximetristul e destul de în regulă, ne lasă lângă un hotel.

Bishkek

Plătim însă înainte intrarea în parcul natural (știam de taxă din carte), dăm 380 sum și primim chitanță pe 260 :D. Pe Mihai îl scoate din sărite tot trasul acesta pe sfoară. Nu-i de mirare cum merge economia. În drum spre canion am oprit la un magazin, am cerut chitanță pentru că nu eram în clar cu prețul obiectelor cumpărate dar mi s-a spus că nu este posibil (de fapt că e imposibil :D) să primesc chitanță. Și asta am pățit-o în multe locuri de-a lungul acestor zile.

chioscul de la intrarea in parcul national Ala-Archa

O luăm pe drumul dincolo de bariera unde n-ai voie să treci cu mașini și ne bate gândul să dormim sub o masă, în caz că plouă, pe lângă folia de supraviețuire care o avem pe post de cort să ne ocrotească și masa. Raluca vine încântată, a găsit un brad ocrotitor, așa că nu mai stăm pe gânduri și punem folia la baza bradului și întindem sacii. Ne facem niște poze, ne pare tare haioasă situația și adorm ca un buștean. O întreb pe Raluca dar parcă mă gândesc că sunt și eu în aceeași situație – ce neam de neamul ei a ajuns până aici, în Kirgistan și doarme sub un brad :D. Îmi place tare mult situația în care ne află, te face să te simți liber, dezinhibat, să uiți de atâtea reguli impuse de societate, te face să te schimbi cred și să apreciezi lucrurile care contează. Picură, dar totuși nu-mi fac nici o problemă, mă simt în largul meu, mă simt liniștită.

cortul nostru pentru doua nopti
PS

îmi trece în gând acuma seara când scriu acest raport cât de norocoși suntem că trăim în România și numai când ajungi în locuri cum am ajuns noi azi și poți să faci comparație poți să-ți dai seam, de acest lucru. Sper ca voi care citiți aceste gânduri să mă credeți pe cuvânt și să apreciați un pic mai mult ce țară avem.

Ride to Almata – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Cristina, Ilia, Magy, Mihai, Peter, Raluca

Perioada 31.07.2012

În urma discuțiilor de ieri seară suntem deciși să luăm azi drumul spre Almata (Almaty), fosta capitală a Kazachstanului.

Din cauză că ascensiunea a mers mai repede decât ne-am așteptat (nu a fost nevoie să folosim zilele de rezervă pentru vreme bună) ne-au rămas în loc de trei zile pentru turism cultural, șase zile. Nu vrem să le irosim stând la Karkara, așa că ne decidem să mergem la Almata și apoi spre Kirgistan, mai ales că avem deja viza cumpărată și neutilizată până momentan.

Mă trezesc la 8 dimineața cu gândul să definitivez bagajul, avem o dimineață liniștită, nu știm ora exactă când va veni mașina după noi. Mai profităm de timpul rămas pentru a socializa cu prietenii noștri, ghizii, eu încerc să ajung la zi cu rapoartele (nu prea îmi iese :D)

După masa de prânz suntem îmbarcați în mașină și ne așteaptă un drum de aproapte 5 ore și 290 km până în oraș. Trecem pe lângă gardul de sârmă ghimpată ce reprezintă granița dintre Kazachstan și Kirgistan. D. Cazbek ne spune că în urma unor alternacații din ultimii ani regimul de trecere a frontierei s-a înăsprit și unele puncte de frontieră s-au închis. Așa s-a întâmplat și cu cel care îl foloseau ei din apropierea taberei. Acum sunt nevoiți să utilizeze un drum foarte degradat ce poate fi parcurs doar cu mașină de teren.

Profit să privesc peisajul, în drum, când am venit, mai mult am dormit, eram foarte obosiți. Încerc să descifrez țara aceasta care seamănă din atâtea puncte de vedere cu a noastră și cu multe altele care au fost afectate, distruse și mâncate ca și culturi de comunism. Urme care încă se văd, răni neînchise, foste clădiri colective, un mod de viață tradițional și autohton aproape șters de pe fața pământului. Mai vezi ici colo câte o iurtă cu câteva animale pricăjite. Peisajul însă fantastic, cel puțin până dai de civilizație.

Mi se pare că văd o națiune care încearcă să se regăsească, parcă ne văd pe noi. Poate totuși stăm mai bine decât ei, nivelul de viață este clar peste al lor. Un contrast puternic între ceea ce văd acuma și ceea ce voi vedea în Almata. Pe cât de sărăcăcios este stilul de viață ce-l am în față pe atât opulența va ieși în evidență în oraș.

Suntem pe la 19,30 în oraș, ne lăsăm la agenție bagajele ce nu vrem să le luăm cu noi în Kirgistan. Ajungem și la pensiunea, dacă poți să-i zici așa, unde vom rămâne două nopți și mergem să schimbăm niște tenge, moneda lor națională (când am ajuns în țară am fost destul de neinspirați încât să avem la noi doar euro). Ne plimbăm un pic prin oraș, luăm niște fructe (n-am mai mâncat fructe pe săturate de două săptămâni!!!!). Orașul, cât am apucat să vedem acuma seara este destul de liniștit, curat, mâine avem dedicată ziua să ne plimbăm mai mult.

Cristina

INTERVIU RADIO ROMÂNIA CLUJ
cu E.M. Dinicu și Cristina Ianc

ARTICOL ZIARUL HUNEDOREANUL

Final trip – Tabăra de bază avansată Bayancol 3200m- Tabăra de bază Karkara 2000m - Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 30.07.2012

Suntem din nou în tabăra de bază avansată. Azi e prima zi după multe dimineți când nu trebuie să ne trezim la ora 5 (sau mă rog la atât ar fi trebuit să ne trezim în fiecare dimineață). Deschid totuși un ochi la 6,30 și îmi dau seama că iar îmi este umflată fața. Nu mi-am dat încă seama dacă problema a apărut în urma coborârii de la altitudine (n-ar trebui să fie asta) într-un ritm alert sau doar curenților provocați de valea lângă care ne avem tabăra de bază avansată.

Azi avem o zi mai lejeră, trebuie să ne punem echipamentul la uscat, mâine vine elicopterul după noi. Deși mi-am propus cu Raluca să ne plimbăm azi nu cred că vom fi în stare. Plutește în aer o stare de letargie și toată lumea parcă își dorește doar să se refacă fizic și psihic. Ciudat cum te simți când știi că ți-ai atins scopul pentru care ai venit. Extaz și apoi eliberare de povara care ai cărat-o cu tine atâta timp, din momentul în care ai știut că ai pornit pe acest drum.

La ora 9 avem totuși micul dejun, preparat de Sasha. Mulți dintre voi probabil cred că un ajutor logistic din partea unei agenții ar putea submina scopul nobil al unei expediții montane. Probabil chiar și eu am crezut asta și chiar m-am simțit vinovată că am apelat la serviciile unei agenții și poate chiar mi-a fost rușine. După experiența prin care am trecut pot să spun cu mâna pe suflet că mă bucur că am adoptat această soluție.

Foate greu se poate imagina când vii rupt de oboseală de pe munte ce poți să simți când cineva te așteaptă cu o supă caldă și un zâmbet. Sasha, bucătarul a fost cel care ne-a așteptat de fiecare dată pe poziții și pentru asta îi mulțumim cu toții. Da, marii exploratori din trecut nu au apelat la serviciile unor agenții dar asta pentru că aveau cu ei deja un munte de oameni care îi susțineau. Acum, în era când cu greu te strângi 2-3 oameni pentru o expediție am ajuns să cred că pentru o reușită de succes ai nevoie de serviciile unor astfel de oameni.

Da, bineînșeles poți să o faci și singur, nu cred însă că cu niște costuri mai mici cu mult, dar cu mult mai mult efort fizic și psihic și să nu uităm după 3 săptămâni într-o astfel de expediție trebuie să fi totuși capabil să te întorci la muncă.

Am cam divagat, sper cu folos. Ne întindem deci -șerpăria-, cum zice Mihai la uscat. Intenționez să-mi fac un rucsac cu lucruri folosite pe munte (care nu vreți să știți după atâtea zile cum miros) pe care să nu-l mai deschid până acasă. Uitându-te din depărtare pare o piață de second :D

Îmi iau costumul de baie și merg să mă spăl, în râul format din topirea ghețarului. Vă puteți imagina temperatura care o are. E revigorant oricum să te poți simți iar curat, dacă poți să spui asta.

Nu ajung bine de la apă că Sasha ne intormează să fim gata într-o oră și jumătate pentru că vine elicopterul după noi. Într-un fel îmi pare bine, totul se va termina mai repede. Vom reuși să ne spălăm cu apă caldă, parcă de lucru acesta îmi pare cel mai bine. Nu poți aprecia un duș cald decât atunci când ajungi să-i simți cu disperare lipsa. S-au dus planurile mele cu rucsacii făcuți de-a gata, îmi arunc doar lucrurile în bagaje, oricum va trebui să le mai scot, nu sunt uscați din bocancii de altitudine, nu pot să-i las o săptămână în rucsac, cine știe ce virmisori s-ar dezvolta acolo :D.

Deși domnește o stare de panică ne dăm seama că vom fi gata pe când vine elicopterul. Sasha, bucătarul, Dima, Misha și Costea 2 vor rămâne în tabăra de bază avansată, până vor coborâ de pe munte cei trei kazaci care au început și ei ascensiunea vârfului ieri. Nu ne-am întâlnit cu ei, au ales o altă rută, din cate am înțeles mai puțin tehnică, în apropierea graniței cu China.

Mai trag câteva cadre, în așteptarea elicopterului și mai stăm la o poveste. Dacă te uiți atent încă mai poți vedea urmele lăsate de noi între tabăra 1 și tabăra 2. Nu-mi vine să cred că ieri am coborât o diferență atât de mare de nivel. În jur de ora 14 se strică vremea, cam asta se întâmplă în fiecare zi așa că răsuflăm ușurați când vedem că totuși elicopterul vine după noi.

De data aceasta este cel al armatei Kirgistanului. Par mult mai îndrăzneți decât cei cu care am venit. Se ridică instant pe o pală de vânt și gata, am lăsat în urma noastră tabăra de bază avansată, împreună cu atâtea vise și speranțe ale noastre îndeplinite.

Avem parte din nou de un zbor cu elicopterul de 40 min, admirăm un peisaj extraordinar, atât de virgin încât îți vine greu să crezi. Și mai credem că Europa este specială...., este într-adevăr, dar cred că ar trebui să deschidem ochii mai bine pentru a vedea și alte culturi din jurul nostru.

Sunt prea obosită încă să conștientizez că s-a terminat aventura montană, dar să nu uităm mai avem încă aproape o săptămână de stat în Kazachstan. O parte din zile le vom petrece la turism cultural, dar asta într-o altă relatare.

Am ajuns la Karkara în jur de ora 13, aterizând cu elicopterul pe partea kirgiză a râului. Trebuie deci să trecem granița. Probabil că suntem singurii din elicopter care au viză pentru Kirgistan, deci big boss, găsește altă soluție. Alături de noi mai sunt 3 spanioli (aflăm ulterior că îl cunoșteau pe Horia Colibășeanu din expediții în Himalaya) care au avut o încercare de a escalada un perete nordic al vf Podeda. Nu au reușit însă din cauza vremii care acest sezon a fost foarte capricios. A nins foarte mult. Până acum nici măcar Khan Tengri nu a fost escaladat.

Ne încarcă deci pe toți împreună cu bagajele într-o mașină rusească împreună cu bagajele și mergem incognito pe drumul ce se află după cum spuneam în Kirgistan. Ajungem la un pod (punct de trecere a frontierei), dar șoferul alege să mergă înainte, vama nu este varianta aleasă. Doi km în amonte vadul pare să fie abordabil ( apa are cum 50 cm), șoferul se descurcă. Înaintăm pe un drum, dacă poți să-i zici așa și ajungem în cele din urmă la tabăra de bază.

Ne cazăm în unul din corturi, facem un duș cald mult așteptat și încercăm să ne punem lucrurile la uscat. Ne mișcăm în reluare. Tot ce ne vine să facem este să stăm, să mâncăm și să ne refacem. Reușim să luăm legătura cu partenerii noștri media Radio România Actualități, să le facem o scurtă relatare despre zilele noastre pe munte și ascensiunea vârfului. Sunăm azi și acasă să-i liniștim pe cei care se gândesc și au fost alături de noi, măcar cu gândul de-a lungul expediției. Le mulțumim pentru asta.

Ultimul inventar al urmelor fizice lăsate de ascensiune se răstrânge la fața umflată, buzele crăpate în urma deshidratării care am încercat în mod disperat să o prevenim, picioare umflate (probabil în urma bocancilor de altitudine care au luat apă în ultima zi si a marimii cu doua numere mai mari), la Raluca degetele de la mână amorțite (problemă de dinainte de expediție, neagravată din fericire) și la Mihai urmele lăsate de bocancii de altitudine.

Este prima zi după două săptămâni când socializăm până la ora 23.30 seara. Descarc pozele, aruncăm o primă privire peste cele din ziua cu vârful, suntem mulțumiți. Ne luăm și o bere cu 3 euro de la restaurant. Încercăm să dezvoltăm subiecte ce nu țin în sfârșit de Mramormaya. Cei din jurul nostru sunt foarte contrariați de faptul că suntem speologi. De ce te-ai băga sub pământ??? când acolo e frig și noapte? Și dacă chiar suntem de ce am migrat spre alpinism??? Încercăm să le spunem că vrem să le îmbinăm pe amândouă, că nu se bat cap în cap. Sunt tare amuzanți. Mai încercăm să aflăm informații despre obiective turistice din zona Almata și Kirgistan.

Facem schim de opinii și păreri cu Magy și Peter care trăiesc în Noua Zeelandă. Abia acum realizez că la ei e rece , sezon de iarnă. Că la ei vară este în perioada Crăciunului. Nu m-am gândit niciodată la asta. La ei vacanța de vară este o dată cu Crăciunul. Toată lumea ne întreabă despre România, fiecare încearcă să profite că se găsește la masă cu persoane cu mai multe naționalități. Suntem la masă români, ruși, kazaci, australieni.

La ora 12 mergem la somn. Dorm ca un lemn și simt că mi-e cald după mult timp.

Cristina

Great descent – Tabăra III - Tabăra de bază avansată- Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 29.07.2012

În urma efortului de ieri și a vântului care a suflat toată noaptea foarte tare am reușit totuși să dorm ca un buștean. Planul...ca de obicei, trezirea la 5 și plecarea la 7. Tot ca de obicei nu reușim să ne mobilizăm în rând cu lumea. Îi aud pe Magy și Peter care se pregătesc să plece spre vârf. (ieri au abandonat din cauza vântului și a unui pasaj ce trebuia cățărat). Nu-i indiviez deloc la ce vânt suflă, parcă mai tare decât ieri. Restul colegilor cu care trebuie să coborâm, nici un semn. Reușim la pe 5,30 să mâncăm și ... să adormim din nou :D. Ne bazăm totuși pe faptul că vântul ne întârzie plecarea.

La 7 vine Dima să ne mobilizeze, așa că ne grăbim cu bagajul și când ieșim din cort, nimeni (în afară de cortul ghizilor, cortul lui Magy și Peter + cortul kazacilor care era culcat de vânt puse pietre peste. Incredibil ce tare suflă vântul. Merg până la cortul ghizilor, scutur și nu pot nici vorbi din cauza vântului. Mihai propune să intrăm în cortul nostru, până trece episodul cu vântul, sau măcar se aplanează. Lăsăm rucsacii afară. Așteptăm 15 min și Raluca merge din nou la cortul ghizilor. Îi găsește acolo pe Costea 1, Costea 2, Dima, Misha îngrămădiți, plănuind cum să demonteze cortul culcat de vânt ( un cort de altfel care nu prea avea ce să caute la peste 2500m, părerea mea).

În cele din urmă reușim să strângem cortul problematic, cortul nostru și să ne punem în mișcare. Este atât de frig încât nu pot să-mi leg șireturile de la bocancii de plastic, sunt înghețate. La fel a înghețat și fermoarul de la parazăpezi. Sistemul de la bețele de treking idem. Pornesc cu pioletul într-o mână și un băț, așa stricat cum e. Mihai are aceeași problemă. Îmi pun încălzitoare pentru picioare, dar nu se declanșează. Sper totuși ca în timp ce fac mișcare să mă încălzesc. Trebuie să urcăm o pantă mică, până începe coborârea spre tabăra 2. Cu de abia respir din cauza vântului.

Mergem la început nelegați în coardă, deși panta este considerabilă. Avem o porțiune aproape verticală unde băieții au pus o coardă pentru rapel. Am probleme din nou cu colțarii. Din cauza frigului chingile care strâng colțarii pe bocanci au înghețat și nu pot să le reglez bine. Micul Dima care se mișcă de altfel foarte bine, poate un pic prea sigur pe el alunecă și îl văd venind vertiginos și cu o viteză uluitoare către mine.

Într-o fracțiune de secundă trebuie să iau decizia dacă rămân să îi stopez alunecarea sau mă trag (nu suntem legați în coardă- nu prea pot să fac nimic). Îi văd colțarii în picioare parcă înfingându-se în gambele mele, așa că mă trag. Încearcă să-și înfigă pioletul în sol dar terenul este mixt. Din cauza vântului puternic care spulberă zăpada rămâne un strat de pământ înghețat cu pietre. Se oprește în cele din urmă după ce a ras pământul cam 15 metri. Daune, doar materiale din fericire, merg la el să evaluăm situația. Și-a rupt pufoaica dar în rest e ok. În cele câteva secunde în care s-a petrecut tot parcă gândesc cum ar fi să cobori de aici nu accidentat. Sper în gândul meu să nu fie totuși cazul.

După incident ne legăm în coardă (nu că ar fi fost vreo diferență, dacă eram legați dinainte, probabil doar ne târa și noi după el) Dima, Ilay și cu mine. Cealaltă echipă (Costea2, Ralu și Mihai) ne depășesc dar ne revedem în tabăra 2, după ce mai avem de trecut o porțiune cu o înclinație de aproape 70 gr, care se parcurge pe o coarda fixă (de fapt o coardă de rafie...). Încerc să nu mă las în ea și să descațăr. Ilai se mișcă cam nesigur pe el și nu mă simt comfortabil legată în coardă cu el.

Stăm 10 minute în tabăra 2, mai trebuie să luăm niște lucruri lăsate aici, le îndesăm în rucsaci și Dima se grăbește să o luăm în față, pentru a putea face urme el. Cât e înclinația mare merge relativ repede, avem apoi de traversat căldarea, unde la fiecare pas te chinui, te afunzi. Ilia care este cel mai greu dintre toți, se afundă cel mai tare, e legat în coardă după mine, așa că de fiecare dată când intră până la brâu în zăpadă simt coarda tensionată și nu mai pot înainta.

N-ar trebui să fie enervant, dar pe lângă că sunt obosită nu mai am putere să-l mai încurajez și pe el. Îi văd fața, care exprimă vinovăție de fiecare dată când mă uit către el cu reproș. Dima se oprește și el, de fiecare dată când se întinde coarda între noi. E un băiat simpatic, destul de tânăr, nu cred că are mult peste 20 de ani, dar e puternic și are voință multă. Echipamentul pare să-l aibă primit care de unde, e foarte uzat, dar asta nu pare să-l împiedice să facă ce-i place, să vină pe munte. El e unul dintre cei trei alpiniști kazaci, din Almaty, care s-au lipit de expediția noastră. Este total opusul lui Ilia, omul de afaceri rus, moscovit, care pare să nu aibă nici o legătură cu muntele, în afară de o condiție fizică bună și bani pentru echipament.

Mă tot gândesc la lucrurile astea în timp ce urc ultima pantă considerabilă, după traverseul din căldare. Ne oprim destul de des, îmi simt picioarele grele. Cred că ascensiunea aceasta a fost cea mai mare provocare fizică din câte îmki aduc aminte.

Mai avem două coborâri mai tehnice până în tabăra 1. Aplic cunoștințele de la Școala de iarnă salvamont, cobor prima dată o pantă de vreo 50 grade cu piolet ancoră. Dima pune și o coardă, e ora 13 și în mod normal nu ar trebui să coborâm pe aici cu atâta zăpadă căzută recent, dar nu avem de ales. Merge Ilia primul și apoi eu. Văd echipa Ralucăi care e la pasajul de mai sus, mai mult pe fund decât pe picioare (aflu mai tarziu că o făceau intenționat :D) și mă bucur că nu mai am mult până în tabăra 1. Mi se pare destul de obositor mișcarea care trebuie să o fac de fiecare dată când înfig pioletul în zăpadă pentru a putea coborâ în siguranță. Deja am făcut 2000m diferență de nivel azi. Mai o mie și 15 km distanță până la tabăra de bază avansată unde Sasha ne așteaptă cu siguranță cu supă caldă și ceai.

În tabăra 1, îl văd pe Misha, care se pare că pornise singur se pare mai devreme. E un tip solitar, nu foarte sociabil. Îmi pare bine totuși să îl văd, a pus să se topească zăpada și la setea care o am în mine m-aș bucura să văd pe oricine. Mi se termină bateria de la aparatul foto așa că gata cu pozele. Ajung și ceilalți în tabără, sunt însetați și ei așa că punem și oala noastră cu zăpadă, pentru a face apă. Pentru a obține ceva la altitudine, parcă totul necesită mai mult efort. Scoatem mâncarea. Băieții se bucură când le arătăm că mai avem o rudă de salam. Deși nu sunt fan, abia aștept să îmbuc ceva consistent. Raluca mai are niște fructe uscate și niște tunning. Eu mă postez lângă oala cu apă și fac plinul cu apă.

Stăm la soare, vântul s-a domolit aici mai jos, parcă e chiar plăcere să stai la soare. Băieții mai dau câte un strat vestimentar jos. Parcă aș face și eu asta, dar am un bagaj atât de mare încât n-aș mai avea unde să mai pun altceva. De aici parcugem traseul fără colțari, ham și piolet, așa că la toată hardughia mai trebuie să le găsesc și lor un loc. Misha ne mai pasează niște butelii, de la echipamentul colectiv, dar din fericire și le însușesc Ralu și Mihai.

Pe la 14, 30 începem să coborâm din tabăra 1. De fapt avem de parcurs o creastă cu o față sudică, fără zăpadă și una nordică. Așa că mergem ba pe stâncă, ba pe zăpadă. O porțiune mai abruptă, mă face să mă afund până la brâu, dar cu mâncarea care am băgat-o în mine acuma mă simt mult mai bine. Nici nu mai trebuie să mă concentrez atât de asiduu la fiecare mișcare.

Urmează o zonă mai expusă, unde trebuie să descățărăm, așa că aici s-a pus o coardă de asigurare. Un traverseu la dreapta și ieși într-o creastă friabilă. De fapt aici totul este friabil. Diferențele mare de temperatură și ghețarii par să macine la propriu munții. Parcă ar fi niște masive formate din grohotișuri. Trec prima după Misha, așa că pornesc în jos încet. O văd pe Raluca, care încearcă să îl ajute pe Ilia, săracul are dificultăți la orice presupune un pic mai multă îndemânare, dar din păcate nu este dispus să primească sfaturi. Costea mare trece în fața mea, așa că am spor mai mare la coborâre.

Ne regrupăm înainte de o porțiune foarte abruptă de grohotiș , unde orice bolovan venit mai de sus ar putea să se transforme în ceva fatal. Așa măcar, dacă suntem aproape, distațele de la care ai putea primi astfel de cadouri sunt mai mici. Culoarul pe care coborâm dă în ghețar. Ocolim crevasele și într-un final ajugem la valea pe care vom coborâ până în tabăra de bază avansată. Merg destul de mecanic, o văd pe Raluca parcă legănându-se la fiecare pas și îmi dau seama că fac același lucru. Nu vorbim mult între noi, fiecare cu gândurile lui, Ilia a rămas în urmă, Misha îl mai așteaptă când e prea departe.

Dă să plouă dar nu mai contează, știu că voi ajunge la cort, mă voi schimba de hainele pe care le am pe mine de aproape 10 zile și nimic nu va mai conta. Încerc să refac în minte traseul care îl mai avem de făcut: mers pe vale, urcare la un grohotiș, traverseu, coborât la podul ce ne va trece peste râul format din ghețar, cort și apoi Sasha (bucătărie :D). Plănuiesc cu Raluca să ne facem o poză și o filmare când ajungem la cort. Știu că e un moment care trebuie memorat.

Aș vrea să zic ceva mai cu substrat dar nu mai pot, gândul îmi stă la ceaiul din cortul lui Sasha. Mă bucur când ajunge și Mihai, ne facem poza tradițională din față și din spate a echipei și pun bagajul jos. Până acum l-am ținut în spate, parcă cu un pic de teamă că dacă îl dau jos, acolo va rămâne. Mă simt foarte ciudat după ce mă schimb (la aproape 2 ore după ce am ajuns), liniștită. Ralu îmi spune că echipa care a fost azi pe vârf coboară și ei, Sasha a primit informația prin stație de la Edy. E o seară liniștită, încerc să trag niște cadre cu muntele pe noapte, parcă nu am somn.

E atât de diferit față de ce e pe munte, acolo sus... Văd niște luminițe și mă bucur să știu că suntem toți aici jos, în siguranță. Magy e cu zâmbetul pe buze, mă surprinde ca după atâta efort să o văd încă atât de veselă. E o persoană deosebită și mă bucur că am avut onoarea să o cunosc. Deși nu e frig sunt cu pufoaica pe mine, parcă mi-e greu să mă obișnuiesc cu liniștea asta din vale. Pe la ora 23 declar ziua încheiată pentru mine. Știu că azi s-a terminat ce a fost greu și de acuma urmează recuperarea.

Mă bag în sacul de puf liniștită și mă bucr că tot s-a terminat cu bine.

Cristina

Peak day - 6400m - 28.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 28.07.2012

Trece ora 5, nici vorbă de plecare pentru că nici măcar nu poți să ieși din cort din cauza intensității vântului. Stăm liniștiți în saci, acolo e bine. În jur de ora 7 apare Misha care ne spune să ne pregătim pentru că în 20 min plecăm pe vârf. Pfffff. Iar organizare tip rusească (ad-hoc). Mâncăm repede șuncă și cașcaval, încercăm să îmbucăm ceva să fie consistent. Deși diferența de nivel nu e mare în teorie, creasta care trebuie să o parcurgem se numește în limbaj local cocoașă de cămilă. Numele e destul de sugestiv încăt să ne așteptăm că tot vom coborâ și urca.

Luăm rucsacul cu noi având ceai, apă și ceva batoane energizante. E foarte frig afară, suntem toți cu pufoaice pe noi. Le avem pe cele de la Nahanny. La fel și mănușile. M-am așteptat ca la efort să-mi fie cald cu ele. Dar nu, e tare faină senzația care ți-o dau articolele de îmbrăcăminte din puf. Nu sinți că-ți este cald ci pur și simplu că-ți este bine. N-am mai urcat niciodată undeva pe un vânt atât de puternic. Ralu mi-a zis ulterior că de abia putea respira. Ne strângem glugile pe cap și le închidem pe față. Suntem cu ochelarii de schi, dat zăpezii care este viscolită de vântul puternic.

Când am pornit spre vârf sufla un vânt foarte puternic. Curentul de aer rece îţi biciuia faţa şi simţeai că nu poţi să respiri bine. Era un efort calculat, mergeai în ritmul celui din faţa ta, numărând aproape fiecare pas şi calculând fiecare mişcare. Știi că e ultimul mare efort ce trebuie făcut înainte să simți liniștea. Liniștea că ai ajuns pe vârf, așa că te mobilizezi, nu ai de ales.

Urcăm pentru început cam 100m diferență de nivel pentru a ajunge în creasta ce trebuie parcursă. Mai mult sau mai puțin orizontal un parcurs ne duce la un perete de stâncă ce trebuie urcat. Ajungem aici echipa australienilor, care așteaptă să urce Ilay. Văd o coardă veche, pusă acolo să te ții de ea, doar pentru echilibru și pe Ilay care se bălăngăne ținându-se de ea. Trece cu chiu cu vai și urmează Magy. Am impresia că nu-i place coarda și amarajul care de jos pare mai sănătos decât este în realitate, așa că cei doi hotărăsc să se întoarcă.

Urmăm noi, trecem. Ajung în dreptul amarajului care este de fapt un colțișor de stâncă. Nu-mi plac acești oameni (ghizii ruși) câteodată pentru că se joacă cu siguranța. După pasajul vertical urmează un traverseu pe care au lăsat o balustradă din coardă. Zăpada e înghețată așa că prind bine și colțarii și pioletul. Ne regrupăm deasupra acestei porțiuni și continuăm apoi ascensiunea. La Mihai îi este rece la mâini așa că ne oprim să-i dea Raluca o pereche de încălzitoare. Și-a pus și ea în mănușile Nahanny, pentru că a avut ceva probleme cu articulațiile de la mâini. Mie mi-a fost rece doar la plecare la picioare, pentru că zilele trecute, în ascensiune mi-au transpirat în bocanci. N-am reușit să-i usuc cum trebuie. Peste noapte șoșonii interiori i-am avut în sacul de dormit dar degeaba. Acum, că fac mișcare mă simt bine, chiar nu mi-e frig.

Urcăm consecvent acum pe un versant al crestei acoperit cu un strat subțire de zăpadă, gheață și bolovani. Unele pasaje sunt destul de expuse cu o înclinație de peste 65 gr și te cațeri la propriu. Din ultima șauă vedem o cocoasa ce trebuie urcată și echipa din față care au luat-o prin partea stanga a crestei pe o porțiune cu o înclinație de în jur 75 grade. Au lăsat o coardă fixă pe care vom pune blocatoarele. Văd că iar se înoată în zăpadă până la brâu chiar înainte de a ieși din nou pe creastă. Nu trecem foarte repede de porțiunea aceasta, dar simt că nu mai e mult până la vârf.

Ieșim pe o pantă și văd echipa din față pe ceea ce pare a fi vârful. Renat grăbește pasul, așa că și noi după el. Ne simțim bine în rest, parcă nici n-am fi la altitudine, probabil ne-am aclimatizat bine.

se pare ca nici pe varf nu m-am putut abtine sa nu alerg :D

Nu-mi vine să cred, am ajuns pe vârf!!!! :D. Sunt un pic dezorientată, mă simt iar ca și pe Ararat, când nu știu exact ce ar trebui să fac. Toată lumea e agitată, să facem poze. Ne organizăm prima dată pentru poza de grup, cu toți membrii expediției și bannerul acesteia și apoi facem cu sponsorii, cărora trebuie să le mulțumim încă o dată și cu tricolorul României. Mă bucur că sunt între cele trei persoane care au putut să ducă steagul țării noastre pentru prima dată în acest loc special. Nu m-am considerat cred niciodată naționalistă dar mă bucur totuși că o parte din România este azi, 28.07.2012 ora 14,20 pe vârful Mramornaya Stena de 6400m din Kazachstan.

Vârful. Îl vezi, ai visat la el de mult timp, te-ai pregătiti fizic prin antrenamente, ai încercat să te documentezi, să-l înţelegi şi să-ţi dai seama cum va fi. Încerci să-l escaladezi, pentru că un munte nu se poate cuceri, ai ajuns pe el. Ai vrea să stai să admiri, să profiţi de momentul acela dar vântul suflă, coechipierii vor poze, ştii că trebuie să le faci. Admiri peisajul de sus, vezi vârfurile crestelor din jur, care le-ai văzut cu câteva zile în urmă doar de jos şi te bucuri. Te bucuri alături de toţi cei care ai ajuns aici şi ai vrea să îngheţe clipa, să poţi sta aici mai mult şi să te bucuri de natură, de peisaj şi de munte care a fost atât de bun, permiţându-ţi să ajungi aici. Ne gândim la colegii care au rămas acasă, dar au fi vrut să fie cu noi. şi noi am fi vrut. Ei sunt aici totuși, cu noi și la noi în suflet.

Admirăm peisajul, se vede vârful Khan Tengri. Din câte știm noi încă nu a ajuns nimeni pe el, dat condițiilor meteo nefavorabile și stratului de zăpadă foarte mare. Ghizii noștri au fost până în tabăra doi, traseu până unde au montat corzile fixe. Încă bate vântul tare, dar cu atâta agitație nici că nu am mai băgat de seamă. Ne facem poză și singuri.

E ciudat că pe vârf nici nu este multă zăpadă, e doar un strat subțire viscolit, în rest pietriș și gheață. Cu atâta agitație parcă nici n-am apucat să mă bucur cu adevărat de vârf. Sunt fericită că am ajuns, îi am în suflet cu mine pe toți ceilalți care mi-ar fi plăcut să fie azi cu mine, îi am și pe părinții mei, care îmi respectă pasiunea și îi am și pe sponsori fără decare probabil n-am fi ajuns azi aici.

Nu stăm mult pe vârf, în jur de 40 minute, ne legăm iar în coardă în aceeași formație și începem să coborâm. Primul obstacol, porțiunea abruptă unde este coardă fixă. Am la mine reverso, dar cobor din piolet ancoră și unde mai simt nevoia pun mâna pe coardă. Merge destul de repede. Ne regrupăm jos și începem parcurgerea cocoașei de cămilă. Trebuie să fim atenți mai ales unde e doar sol înghețat cu piatră pentru că colțarii nu au în ce să intre.

Descățărăm ici colo, tot ce cu greu am urcat. Ne mai tragem sufletul și ajugem în cele din urmă la bucata cu coardă fixă (permanentă, lăsată acolo). Coarda de la balustradă s-a recuperat. Cum sunt acum prima mi se pare ok să descațăr până la traverseu. Când am venit probabil cred că eram mai crispată pentru că acum parcurg cu ușurință obstacolul. La coarda fixă încerc să mă țin cât mai puțin de ea pentru că amarajul e făcut într-un biet colț de stâncă, o proeminență cu o înălțime de maxim 10 cm.

Ajung jos, văd că Renat a recomfigurat un pic echiparea, a dublat amarajul pentru cei care vin după mine cu coarda noastră folosind cred pioletul (din ce văd de jos). Vine Mihai, apoi Ralu și Renat ultimul. Mă gândesc la Magy și Peter care nu au ajuns pe vârf. Păcat, mai ales că sunt într-o condiție fizică foarte bună. Nu ne mai grăbim deja, parcă ne-am liniștit, știm că ne-am atins scopul și suntem toți împăcați. Abia în apropiere de tabăra trei îmi dau seama că nu am băut azi nimic, așa că convoc o pauză de 5 minute.

La corturi ne retragem care pe unde, parcă să medităm în liniște la cele petrecute azi. A fost o zi plină, o zi la care am visat de cel puțin doi ani. O zi care a fost finalitatea și munca multor planuri, a multor antrenamente. Mă simt privilegiată că am putut să o trăiesc și mă bucur că i-am avut pe acești oameni lângă mine Sunt mulți care aș fi vrut și știu că ar fi vrut să fie azi cu noi. Avem parte de un asfințit pe măsura zilei de azi.

Încă suflă un vânt aspru când ne regăsim toți trei în cort. Topesc zăpadă, să ne umplem termosurile cu ceai, îmi pun pufoaica în sacul de dormit sub șolduri (simt că vine rece de la izolir) și mă bag la căldură. Stăm ca sarmalele în cort când începe iar nebunia de ieri cu vântul. Dar acum amplificată într-un mod înzecit. Cortul se mișcă de parcă e gata să ne ia pe sus. Stăm fiecare într-un colț și ținem de cort. Ne dăm seama că de dimineață i-am luat cel puțin trei ancore luând piloeții cu noi :D. Mihai iese afară și încearcă să remedieze problema. Parcă e mai ok, măcar nu mai trebuie să ținem de cort.

Îmi pun dopurile în urechi și se face liniște pentru mine. Viscolește iar zăpada între prelată și interior, așa că pun iar folia peste sacul de dormit și adorm liniștită și împăcată. Mâine vom coborâ până în tabăra de bază avansată dacă totul merge bine, deja parcă visez la mâncarea caldă cu care Sasha ne va aștepta acolo.

Cristina

STIRILE PROTV
http://stirileprotv.ro/stiri/bihor/cu-pasi-mici-pe-varfuri-mari-doua-alpiniste-din-oradea-au-cucerit-un-varf-de-6400-de-metri-din-asia.html

Atacul final - Tabara III 5800m - 27.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 27.07.2012

Încercăm în dimineața să ne mobilim să nu mai aștepte lumea după noi. Pregătim iar ceai cald și apă în sticlele de Coca Cola pe care le cărăm cu noi de la Karkara. Scot la interval pentru micul dejul niște șuncă de casă, făcută la Beiuș de părinții mei. Mă bucur că îi am cu mine, chiar dacă prin lucrul acesta. Am adus cu mine tot de la Beiuș, la rugămintea tatălui meu (care este președintele Asociației Avram iancu Beiuș) și o imagine a lui Avram Iancu care să o duc cu mine pe vârf.

Azi fac schimb cu Raluca, să ia ea prelata de la cort și eu echipamentul colectiv (butelii, veselă și bețe de la cort ). Pe Mihai îl doare spatele de la rucsacul mare. Cred că toți suntem un pic obosiți de fapt. Din fericire până în tabăra III nu avem o diferența decât de 600m, doar că din câte am înțeles vor fi un pic mai tehnici. Când am povestit cu Kostea mi-a spus că în sistemul lor de clasificare în alpinism până în tabăra I traseul este cotat 5A iar până în tabăra III este cotat 6A. Au un fel de carnet de alpinist în care li se notează (probabil de federație) fiecare vârf sau performanță alpină realizată.

Pe prima bucată a traseului panta urcușului e în jur de 40 gr, este zăpadă și înaintăm destul de ok. Cu cât urcăm însă zăpada este viscolită așa că mai sus mai mult este pământ și pietre înghețate amestecate cu zăpadă și gheță. Vârful colțarilor intră bine în acest amestec și nu pune dificultați neobișnuite. Ajungem la un pasaj cu coardă de nailon (?????) fixă pe un teren cu o înclinație de aproape 80 gr. E cățărare la propriu, dar parcă prefer pasajele astea decât să înot în zăpadă.

Mă simt și mai în siguranță pentru că ai totuși în ce înfige pioletul. Încerc să nu mă trag foarte tare de corda găsită, după ce văd că poigneul care l-am pus de extrasiguranță alunecă în jos pe coarda prea subțire. La fiecare fidicare a lui îi închid cama cu mâna. Ne cam stricăm ritmul cu pasajele astea ce alternează între zăpadă, gheață și cățărare.

Nu-mi dau seama dacă simt că mi-e greu dat altitudinii sau pur și simplu efortului depus. E un vârf de anduranță acesta, după cum vorbeam și cu Mihai într-adevăr. S-ar putea să-l fi subestimat un pic când am plecat de acasă. Nu mă așteptam să găsesc aici atâtea porțiuni de cățărare. Vremea e bună, dar suflă vântul.

Azi suntem legați în coardă cu Ed și nu prea ne sincronizăm cu el. Raluca îi spune de mai multe ori să nu o mai tragă după ce el depășește pasajele mai tehnice. E foarte incomod când ești într-o poziție delicată să simți că cineva te trage (ori în jos, ori în sus) de coardă. E și foarte obositor de asemenea. Avem o mică divergență cu Ed, cred că el este mai degrabă un alpinist decât un ghid alpinist, nu prea știe comunica cu oamenii. Cred că l-a deranjat că Raluca și-a spus ofurile. Ne dezlegăm din coardă chiar înainte de tabăra III și îl lăsăm să mergă singur.

Topim iar zăpadă ca în toate zilele. Raluca și Mihai vor să topească afară așa că rămân în sacul de dormit înăuntru la căldură. E așa bine. Când se întețește vântul se mută și ei în cort, așa că îmi preiau atribuțiunile la zăpadă. Facem iar supă cu salam ca în tabăra II. Mă gândeam aici, că acasă n-aș putea să mănânc așa ceva....dar aici trebuie să-i dai organismului ceva să consume. Mi-e foarte dor de orezul meu de toate zilele, de fructe și legume. Facem inventarul la mâncare și ne gândim ce vom avea mâine la micul dejun. Plecarea pe vârf se vrea să fie la ora 5. Mă termină trezirile astea matinale. Așa avem însă șanse mai bune de vreme bună.

Tabăra III se găsește într-o șauă la altitudinea de 5800m. Am inpresia că este un pasaj de tranzit pentru curenții de aer deoarece nu mult după ce vin Ralu și Mihai în cort vântul se întețește într-un mod nebun. Suflă cum n-am mai văzut să sufle un vânt în viața mea. Îmi pare bine că mă găsesc într-un cort și într-un sac când îl aud așa turbat. Cineva vomită iar afară, bănuim că e Ilay. Asta nu-mi doream neaparat să o aud. La vremea de afară începe să fie cu semnul întrebării plecare pe vârf de dimineață.

Când trebuie să ne trezim așa suflă vântul că cortul se mișcă din toate străfundurile lui. Intră zăpadă între prelată și interior, fiind viscolită pe sub margini. Ne trezim în noapte și ne acoperim cu folia de supraviețuire, nu vrem să se ude sacii de puf pentru că n-o să fie de bine. Trece ora 5, nici vorbă de plecare pentru că nici măcar nu poți să ieși din cort. Stăm liniștiți în saci, acolo e bine.

Cristina

INVETRVIU CU MIHAI LA POSTUL DE TELEVIZIUNE - HUNEDOARA TV -
http://www.youtube.com/watch?v=p6y3MY1q-hM

Atacul final - Tabara II 5100m - 26.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 26.07.2012

Când deschid ochii la ora 5,30 încerc să mă consolez cu faptul că nu mai avem decât câteva zile când trebuie să mă trezesc la ora asta. Mă gândesc la bagajul care azi nu mai e atât de ușor, dar măcar știu obstacolele care ne așteaptă azi și asta de obicei mă ajută la eficiența înaintării. Strângem cortul, iau iar prelata exterioară. Nu vreau să mă gândesc câtă greutate în plus e gheața și zăpada care n-am reușit să o dau în totalitate jos.

Azi chiar că întârziem și iar am probleme cu chingile de la colțari. Ne legăm în coardă cu Renat, el primul, apoi Raluca, eu și Mihai ultimul. Suntem gata înaintea echipei australienilor dar suntem într-un fel tacit apostrofați să păstrăm ordinea de până acuma.

Nu prea mă încântă că suntem ultima echipa dar se pare că nu avem de ales. Pornim pe urmele celorlalți deci. Ne mișcăm mult mai bine decât ultima dată când am fost aici. E și mai frig, fiind dimineață. A căzut multă zăpadă peste noapte și celor din față nu le este ușor. Partea bună din faptul că suntem ultimii e că cei din față fac urme.

Avem iar de parcurs porțiunile cu înclinație de 60-70 gr, sunt pasaje când înotăm la propriu în zăpadă până la brâu, dat cantității mari de nea căzută peste noapte, dar per ansamblu mi se pare mai ok ca și data trecută, nu mai putem coardă. Mergem când ancoră, când baston cu piletul. Ajungem în platoul (pâlnie) care trebuie să îl traversăm prin stânga, facem iar pauză pe fundul acestuia, înainte să începem să urcăm iar.

Renat are cam același ritm ca și data trecută, 8, 10 pași și se oprește. Joc același joc psihologic ca și data trecută, orientându-mă după Raluca care e în fața mea. Cu respirația stau mai bine decât ieri, parcă nu mai e atât de sacadat.

În cele două locuri unde era coardă fixă data trecută parcă le abordăm mai bine, afară e foarte cald deocamdată, suntem iar în bluză de corp și zăpada e foarte moale. Stratul de nea s-a rupt foarte rău, pioletul nu are în ce să stea așa cu pun blocatorul pe coardă. Nu e ușor nici așa dar trec. Îl aștept pe Mihai pe platforma de data trecută și știu că de aici nu mai avem mult până în tabăra II.

Ne-a cam stors totuși pasajele astea, așa că iar când vedem tabăra încetinim ritmul. E ciudat, când îți vezi obiectivul în fața ochilor cum îți pierzi din mobilizare. Ne scoatem din coardă și fiecare merge în ritmul lui cât mai avem.

Hotărâm să facem un ceai înainte să punem cortul. Locul de campare era total recomfigurat din cauza zăpezii, așa că îl punem aleatoriu și aducem niște bolovani pentru ancorare. Folosim și pioleții plus bețele. Ne băgăm în cort să topim niște zăpada pentru hidratare. Începe să sufle vântul.

Norii de la amiază care apar în fiecare zi împreună cu vântul au reușit să creeze un spectacol greu de imaginat. Am avut parte în această după masă de o priveliște cum de piține ori am văzut în viața mea. Facem fotografii și cu bannerul expediției cu sponsorii, cărora le mulțumim încă o dată și cu tricolorul României. E incredibil, nu te mai saturi să te uiți.

Se vede și creasta pe care vom continua ascensiunea până în tabăra III. Seara începe iar să ningă. Ies la baie, între ghilimele și nu-mi vine să cred ce tare ninge. Spre dimineață se împrăștie norii și revine același vânt nimicitor. Noaptea avem parte de temperaturi în jur de -10 grade. Dormim oricum bine, starea de spirit e încă bună și nu avem probleme cu pofta de mâncare. (în cel mai rău caz avem probelem cu cheful de topit zăpadă :D)

Cristina

Poze realizate in tabara II

http://bihorstiri.ro/revenite-de-la-inaltimea-de-65-km-bihorenecele-cristina-si-raluca-vor-in-pestera/
http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Alpinistii_care_au_scris_istorie_pentru_Romania_0_755324556.html#
http://cluj.citynews.ro/eveniment/foto-doua-oradence-au-arborat-tricolorul-pe-varful-mramornaya-stena-de-6400-metri-217100

Atacul final - Tabara 1 4200m - 25.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 25.07.2012

Revenim la programul când ceasul sună la ora 5. Mă tot întreb oamenii care lucrează de la ora asta cum pot să dea randament :D. Mă uit în oglindă, fața îmi arată azi mai bine, nu mai e atât de umflată. Raluca are și ea o problemă la buză care începe să arate mai bine. L-am rugat aseară pe Sasha să ne fiarbă niște ouă pentru dimineață, nu mai pot să continui să fac efort cu ceva mâncare ciudată a lor (care n-o pot mânca nici eu nici Mihai), un fel de griș, la care noi i-am zis lăptuică :D. Primim și cașcaval deci azi ar trebui să fie ok până în tabăra 1.

Mai ducem mâncare cu noi, primită aseară pentru asaltul final. Suntem pregătiți să stăm pe munte șase zile. Dacă s-ar alinia astrele și totul ar merge strună am putea termina în cinci. Vom vedea în funcție de starea oamenilor și condițiile meteo.

Azi, mai că suntem gata înaintea celorlalți, pornim în ritm destul de alert. În timp ce înaintăm încerc să-mi readuc aminte vizual traseul, obstacolele. N-ar trebui să fie probleme azi până în tabăra 1. Nu mai oprim la locul de odihnă deja tradițional, până pe ghețar, unde fusese montată tabăra intermediară pentru echipament. Nu mai urcăm pe hornul super friabil și ocolim prin dreapta, mai aproape de ghețar. Mi se pare mult mai ok și mai puțin pasibil pentru căderi de pietre. E un pic mai abrupt dar parcă nu sunt chiar atâția bolovani gata să-ți vină în cap.

Cum am lăsat foarte mult echipament pe munte, în tabăra 1, inclusiv cortul și avem la noi doar echipament individual + mâncarea pentru ascensiune suntem mult mai light decât prima dată și ne mișcăm mult mai bine. A, da și probabil mult mai bine aclimatizați :D. Cred că am răcit un pic, îmi simt un pic plămânii ciudat când respir, așa că nu-mi este foarte ușor. Picioarele îmi merg însă fără probleme :D, ceea ce e bine. În cele două zone expuse, unde am cățărat s-a pus de data aceasta coardă. N-am pus blocatorul pe ea, dar în caz de nevoie (măcar psihologică, după cum am mai spus e totuși bună).

Sus, în apropiere de tabăra 1 se strică iar vremea și începe să ningă. Creasta de dinainte de tabără, e în ceață dar măcar urmele sunt făcute de data trecută așa că merge tot mult mai repede. E în jur de ora 14 când ajungem la locul de cort. Pentru că avem timp, hotărâm să lărgim un pic locul de cort. La intrarea dinspre pantă, spre ghețar nici nu-ți vine să deschizi cortul, mai ales dacă ai rău de înălțime. Îmi place cortul ăsta, e destul de încăpător (dacă ești trei persoane) și stabil la vânt. Poate pentru patru persoane cu bagaje de expediție ar putea fi destul de problematic.

Avem timp azi să topim suficientă zăpadă pentru că am ajuns în jur de ora 14 la tabăra I unde vom înopta. Mihai a luat cu el o oală de jos, din tabăra de bază, mult mai mare decât cele care le-am avut înainte, așa că suntem mult mai productivi și eficienți decât înainte.

Mămânc iar o supă, de data aceasta o îmbunătățesc cu salam, să fie mai consistentă (plus că avem destul de mult – a mai rămas și de data trecută, așa că nu e cazul să facem economie). Supa e asemănătoare cu Roltonul de la noi, numai mult mai condimentată. Nu e neaparat pe gustul meu dar nu prea am de ales aici. Ralu își face jumătate de pungă de paste Băneasa. Ne-am eficientizat munca topirii zăpezii prin specializarea fiecăruia pe un domeniu :D, unul se ocupă de pus zăpadă în oală, altul toarnă în sticle, altul se ocupă de ceai. Ne ocupă foarte mult timp această muncă dar măcar nu ne plictisim.

Mai facem iar selecție între lucrurile care le avem la noi (nu vrem să cărăm nimic în plus la noi), așa că pregătim iar un sac care îl vom lăsa aici. Cele două butelii sunt deja goale, din trusa sanitară luăm doar esențialul, luăm cu noi doar oala mare (e surprinzător de ușoară pentru ce capacitate are) și cele două mici rămân aici.

Azi a nins enorm de mult, îmi fac un pic probleme pentru starea zăpezii. Sigur s-au acoperit urmele făcute data trecută, așa că nu ne va fi mai ușor la urcare. Când am pornit în expediție mă așteptam să avem de-a face cu temperaturi scăzute, eram pregătittă psihic, dar nu cred că mă așteptam să ningă atât de mult. Ed, care e singurul care a mai fost (o dată) pe acest vârf, dar care știe masivul Thian Shian foarte bine, ne zice că acest sezon e unul cu foarte multe precipitații. Asta e, ne descurcăm cu ce avem.

Singurul lucru care cred că îmi lipsește cu adevărat când sunt pe munte în expediții e dușul, senzația de a fi curat, de a te spăla, de a putea purta haine curate. Când casa îți este în spate și fiecare 100 de g în plus contează, te uiți la fiecare piesă de îmbrăcăminte în plus. Te trezești pe munte că de fapt ai un rând de haine de corp pe care le porți toate zilele cât ești plecat. Gândurile astea, legate de haine sunt fițe, așa că nu mă luați în seamă. Îți asumi toate treburile astea când te înscrii la o expediție și le conștientizezi încă de acasă :D și ți le însușești.

Încercăm să ne dăm seama cum ar fi fost să fi mers toate cele nouă persoane care ne-am înscris la expediție și ce atmosferă ar fi fost. Parcă îmi e dor de cei de acasă și de turele cu ei. Deja suntem plecați de 10 zile.

Cred dă în jur de ora 21, după ce povestim câte în lună și stele (mai ales Ralu și Mihai) deja dormim. Mâine ne așteaptă iar urcușul acela interesant, așa că ne va prinde bine cât mai multă odihnă.

Cristina

Rest day – Tabăra de baza avansată Bayankol (3200m)– Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat, Sasha

Perioada 24.07.2012

Deschid ochii și mi se pare că-mi sunt umflați. Când mă uit în oglindă văd că toată fața îmi este umflată. Mă tot gândesc de la ce, îmi aduc aminte că o dată în Retezat din cauza soarelui am mai pățit asta. Ori o fi asta motivul ori de la curentul care îl simt că trece prin cortul ăsta în care am dormit. Orice ar fi cred că arat tare ciudat.

La ora 9 Sasha numai că nu bate un clopot așa mare gălăgie face să ne trezim. Parcă ne mișcăm cu toții în reluare. Partea bună e că nu trebuie să ne grăbim. Ne lungim la ceaiuri nenumărate când luăm micul dejun și încerc să beau azi cât mai multă apă. În jur de ora 11 ne mobilizăm să ne scoatem lucrurile la soare, la uscat. Bine că e soare și cald afară.

Toată lumea își răsfiră lucrurile în jurul cortului. Dacă te uiți la locul de campare arată ca o piață :D. Nu vreau să știu însă cum miroase.

Lui Mihai i s-au rupt suprapantalonii în partea de sus, așa că are activități de croitor. Ralu profită de timpul liber să mai cerceteze tot felul de gângănii care i se par interesante.

Merg la râu mai târziu pentru baie, de când am plecat de la Karkara ne-am spălat, între ghilimele vorbind, doar cu șervețele umede. Merg la râul care curge chiar lângă tabăra noastră și care se formează din topirea ghețarului de mai sus. Bag prima dată doar vârful piciorului în apă, mamă cât e de rece!!!!!

E totuși bine să simți apă pe piele și să fii curat. E o altă viață după ce termin de făcut baie.

Pe când mă întorc îi găsesc pe colegi pregătindu-se pentru o poză de grup cu bannerul expediției și cu tricoul făcut de agenție. Nu terminăm bine că iar trebuie să mâncăm. Azi se pare că avem regim de somn și foame. Fiecare își mai repară una, alta, părți din echipamentul de munte, probleme constatate la ascensiunea făcută. Profit de ziua asta să mai fac niște poze, peisajul din jur e mirific și vremea în prima parte a zilei foarte bună. În jur de ora 15 muntele e din nou în nori.

N-a fost o zi plină, dar necesară, mai ales cu fața asta, care încă o simt umflată parcă nici nu-mi vine să fac nimic, de fapt nici nu trebuie, e de ajuns să mă odihnesc.

Azi am sunat acasă, am vorbit cu tati și Adina, le-am făcut un update despre unde și cum suntem. M-am bucurat să-i aud și să știu că sunt bine. Am vorbit și cu partenerii noștri media azi, cu Radio România Actualități, povestind cu ei despre aventurile noastre de până acum și planurile pentru următoarele zile.

A suflat vântul azi pe munte, sus. Ne-am dat seama pentru că ieri când am coborât am reușit să ne vedem urmele de la tabăra 1 spre tabăra 2, azi nu se mai vede nimic. Sper că nu va trebui să se ia de la capăt toată munca cu făcutul de urme. Dar acum suntem jos și degeaba facem planuri, doar când vom ajunge din nou sus vom vedea situația reală din teren.

Pe seară mai ne strângem în cortul mare pentru a mai primi mâncare pentru ascensiune. Suntem întrebați care dintre alimentele primite le-am mâncat. Multe din cele lăsate pe munte nici nu le-am încercat. Primim și ceva conserve dar nu vrem să le luăm cu noi. Mai refuzăm o parte din cele primite deoarece avem pastele Băneasa aduse din România, eu mai am ceva cașcaval și șuncă de acasă primită de la mami (căreia îi mulțumesc mult :D). După discuția cu rușii, când nu vrem să luăm unele alimente (pe bună dreptate refuzate) Ed ajunge la concluzia că suntem niște crazy românski, afirmație care va deveni pentru noi un fel de lait motiv.

Băieții sunt super de treabă, deja după tura pe munte atmosfera a început să se destindă între noi, australienii sunt super sociabili și binevoitori (și în formă de asemenea).

Pe seară ne distrăm iar în cort, facem haz de necaz de toate întâmplările. Ne înțelegem bine toți trei :D și suntem pe aceeași lungime de undă.

Cristina

Tabara II (5150m) – Tabăra de bază avansată -Bayankol (3200m)– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 23.07.2012

Ne trezim cu gândul că trebuie să mâncăm ceva mai consistent înainte să coborâm aproape 2000m diferență de nivel și îm jur de 15 km de parcurs. Facem inventarul la mâncare, tot ce avem în plus vom lăsa aici pentru ascensiunea finală. Ne-a rămas destul de multă mâncare. Vom lăsa și patru butelii. Două dintre ele au rămas în tabăra 1 pentru a le folosi când urcăm data viitoare. Pregătim deci un sac menajer, în care băgăm toate lucrurile și le punem sub un morman de bolovani alături de alte lucruri lăsate de ceilalți.

Strângem cortul, e soare afară, suflă doar vântul și e frig dar de îndată ce ne punem în mișcare totul e ok. Restul echipelor au pornit și ele deja. Cine a zis că e ușor să cobori? Nu mi se pare deloc, în condițiile date. Ajungem repede la cele două porțiuni verticale, coborâm cu piolet ancoră. Zăpada e mai bună decât ieri, fiind mai dimineață e și mai frig afară ( + noi mai odihniți ) așa că merge mai repede. Ne deplasăm cursiv până la șaua unde trebuie să traversăm acum către stânga. Acolo vom avea de coborât, până în punctul cel mai de jos al acesteia pentru apoi să trebuiescă să urcăm cam 100 m. Avem deja urmele de ieri, care s-au întărit peste noapte așa că totul merge bine.

Ajungem la porțiunea mai abruptă de dinainte de locul unde a fost tabăra 1, deja e în jur de ora 11, zăpada e mai moale și din nou simt că am un pic de emoții când mă gândesc la avalanșele care le-am văzut curse zilele astea. Mai simt cum se tensionează coarda ba între mine și Mihai, ba între mine și Raluca. Nu cred că am mai mers legată în coardă fiind la mijloc și mi se pare foarteeee obositor pentru că trebuie să fii tot timpul la sincron cu încă două persoane.

După ce înotăm în zăpada (se pare că am făcut mult asta cât am fost pe munte) distrusă ieri ajungem la platouașul unde se găsește tabăra I. Reorganizăm bagajul, lăsăm într-un cort montat de băieți echipamentul tehnic (colțari, pioleți, ham, etc) plus pufoaică, șosete de puf, mănuși din același material, cam tot ce considerăm că nu vom avea nevoie la coborâre și în ABC.

La două din porțiunile cățărate la urcare se pune acum coardă, nu e nevoie să faci rapel, cu un pic de atenție la descățărare și ici colo cu o mână pe coardă – just in case – trec repede. Mă uit la Misha care e în față cum abordează grohotișul la coborâre. Parcă e pe o placă de snowboard. Se lasă să alunece cât de mult posibil. Îmi vine parcă greu să mă las așa -dusă de val- dar până la urmă îmi iese și văd că e mult mai ușor așa, efortul depus e mult mai mic, pentru că nu mai pui atâta opoziție în picioare.

La un pasaj ne oprim să ne regrupăm îl văd pe Ilia că alunecă și uite-l cum se duce pe spate la vale necontrolat. Interesantă mi s-a părut reacția ghizilor, care de fapt nici nu a existat. Stăteau toți și se uitau la el cum alunecă. Din punctul acesta de vedere mi s-au părut total neprofesioniști. Prima care a mers să-l ajute pe bietul om care era cam terminat era Magy. Observ că are o înclinație să vorbească cu oamenii și să le explice... aud apoi că de fapt a fost pentru 10 ani trainer montan :)

Pe ghețar facem o mică pauză să ne regrupăm și apoi urmează marele marș – aprox 10 km. Mă postez iar în spatele lui Ed îmi însușesc ritmul și merg în mod mecanic în spatele lui. Nu vorbește engleză așa că nu trebuie să fac conversație dar parcă îmi pare bine, nici nu sunt în dispoziție.

Sasha ne așteaptă cu o masă caldă care mi se pare dumnezeiască. În mod normal nu prea mănânc carne, dar a făcut o ciorbă cum nu se poate mai bună. Primim după felul doi și lebeniță (harbuz îi zic ei) așa că ne băgăm în sacii de dormit mai mult decât sătui.

E bine totuși să știi că mâine nu trebuie să te trezești la tradiționala oră 5 și că nu trebuie să atingi ceva obiectiv măreț.

Cristina

ȘTIRI TV DESPRE EXPEDIȚIA MRAMORNAYA STENA - DIGI 24

http://www.digi24.ro/stire/Doua-oradence-pe-un-varf-de-6-000-de-metri_36124

http://www.digi24.ro/stire/Tricolorul-purtat-pe-umeri-la-6-400-de-metri_36100

Primul atac – tabara II - 5150m – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 22.07.2012

Deja încep cu tradiționalul ne trezim la ora 5 (sau măcar asta ar fi intenția :D). Ne mobilizăm destul de repede în dimineața asta pentru că vrem să ne facem paste. Mă hotărăsc că aș vrea să mănânc un pachet singură, mai ales că ieri seară nu am mâncat decât supă și azi ne așteaptă un efort cam de dimensiunile celui de ieri.

Facem și ceai, dar până gătim toate astea din nou se apropie vertiginos ora 7 și noi iar nu suntem gata. Se pare că deja devine obicei ca să nu fim gata dimineața. Cam atâta se așteaptă din fericire după noi, în rest suntem pe baricade.

E soare afară, vreme bună, destul de frig. Au înghețat șireturile de la bocanci și am probleme cu chingile de la colțari, pentru că la fel, au înghețat. Nu reușesc să le strâng foarte bine.

Din tabăra 2 vom merge legați în coardă. Ed ne spune să pornim ca fiind a treia echipă (în total suntem patru) dar din cauză că nu suntem gata pierdem startul. Offfff. Asta e. Înaintea noastră sunt Peter cu Ilia și Magy.

Vom urca pe lângă un mic picior, pe o porțiune destul de abruptă cu o înclinație de peste 60 gr, în partea superioaă poate chiar 70. După ninsoarea de ieri, te afunzi destul de mult în zăpadă, pe porțiunea ce urmează îmi fac un pic de probleme deoarece încă straturile n-au apucat să facă coeziune, nu prea îmi place situația. Prima echipă care va face urme sunt kazacii Misha, Kostea și Dima. Merg foarte bine, îi văd însă că pe unele porțiuni înaintează greu, se afundă mai până la brâu. Din cauza înclinației stratul de zăpadă se rupe, urmele în zăpadă se rup și ele și e foarte anevoios urcușul.

Pornim și noi după echipa din față, Ilia are dificultăți la unele pasaje, nu cred că are nici foarte multă experiență în alpinismul de iarnă și merge greu. Pierdem enorm de mult timp pe această porțiune. Se înoată la propriu pe unele pasaje. Noi trei formăm o echipă. Renat, unul din ghizi ne-a rugat să ne legăm în coardă, Raluca fiind prima, apoi eu și ultimul Mihai. Sunt vreo trei pasaje cu caracteristicile enumerate mai sus, așa că ne luptăm fiecare când ne vine rândul cu zăpada.

La ultimul pasaj când ajungem, deja soarele dă pe pantă așa că Peter, care din punct de vedere tehnic mi se pare cel mai ok din echipa din față, vorbește cu băieții din echipa de sus să pună o coardă fixă, pentru orice evetualitate. Când se leagă și Raluca în coarda lăsată parcă mă simt un pic mai bine, chiar dacă știu că e o chestie psihologică. Sper în gând să ne grăbim totuși cât mai mult pe această porțiune și răsuflu ușurată când ajungem în partea de sus a piciorului. Luăm o mică pauză bine meritată și Renat ne zice că se reorganizează echipele, așa că se leagă și el cu noi în coardă. Îmi place băiatul acesta, te poți înțelege cu el. Dă un ritm constant înaintării și continuăm urcarea până ajugem într-o așa zisă căldare.

Coborâm în dreapta spre fundul căldării, ținând apoi aceeași direcție. Îi găsim pe coechipierii noștri la o pauză de ceai. Putem și noi în sfârșit rucsacii jos. Am același sentiment ca și ieri că de fiecare dată când iau monstrul ăsta de rucsac e tot mai greu. Mănânc și un baton energizant și parcă deja mă simt mai bine. După traversare am ajuns pe o creastă proeminentă pe care vom urca cred până în apropierea taberei doi.

Nu înaintăm repede dar mergem constant. E un soare foarte puternic, nu suflă nici vântul și suntem în bluză de corp. Mi-e frică să nu fac insolație deși sunt cu headul pe cap așa că iau casca. Renat continuă să-și posteze stegulețele lui pentru orientare în caz că va fi nevoie. Ne zice că atunci când le va termina vom ajunge și noi la destinație. Dar el le termină și noi nu am ajuns :(. Îl simt și pe Renat și ritmul care îl imprimă că deja e obosit. Și eu simt că sunt obosită. Merge 7-8 pași și se oprește. Fac la fel. Uneori fac mai mulți pași si apoi pot să stau mai mult până se întinde coarda între mine și Raluca. Pe cât urcăm mai sus parcă zăpada se împuținează pe unele porțiuni, unde a fost viscolită de vânt. Am probleme cu colțarii, mă trezesc uneori că le iese sârma din față. Așa obositor e.... Trebuie să pun rucsacul jos, să-i pun înapoi, să iau iar rucsacul. Mă obosesște. Raluca are și ea aceeași problemă.

Ne uităm la altimetrul de la ceasul lui Mihai n-ar trebui să mai avem foarte mult. Îi ajungem pe cei din față și-mi dau seama că e o porțiune mai dificilă pentru că se înaintează foarte greu. O văd pe Raluca că se trage într-o coardă fixă ( permanentă). Când ajung acolo văd că e din rafie și are diametru în jur de 7-8mm. Înclinația e sigurrrr peste 75 grade, e aproape vertical!! E interesant la altitudinea asta și cu rucsacul ăsta în spate. Cum pe pasajul ăsta deja s-au perindat 10 oameni toată zăpada e ruptă și cum deja e amiază și zăpada e moale se înaintează foarte, foarte greu. Mihai e în spate, nu prea mă sincronizez cu el, așa că simt coarda între noi cum se întinde.

Trec pasajul, regrupez pe o platformă și când văd că amarajul e făcut pe după un colț de stâncă care nu prea mi se pare ok, îl asigur pe Mihai, trecând coarda prin spate, pe la brâu. Între timp Raluca trece de pasajul următor așa că simt că se întinde coarda între noi două și mă trage. O strig, dar îmi zice că Renat face la rândul lui același lucru. Iar pasaj aproape vertical, iar înot, chiar simt că nu e ușor. Găsesc o coardă și aici, așa că pun iar poigneul pe coardă pentru extra siguranță. Mă avantajează colțarii care îi am în picioare în situația asta, acum parcă am reușit să-i fixez mai bine, așa că urc fără probleme doar pe vârfurile băgate bine în solul și zăpada înghețată. Pioletul îl folosim câteodată ancoră, câteodată doar ciocul fixat în gheață.

A început să sufle vântul între timp, dar ne mișcăm așa că nu-mi este frig. În sfârșit când ies din pasaj văd colegii că sunt pe o platformă și știind altitudinea bănuiesc că au ajuns în tabăra doi. N-aș putea să spun că nu m-am bucurat foarte tare. Ne mai oprim până la platformă, acum parcă, că ne vedem obiectivul, sporul nostru la înaintat s-a dus pe apa sâmbetei. Magy ne întâmpină cu zâmbetul pe buze, Kostea ne întreabă dacă nu vrem o gură de ceai. Încep să mă agit să punem cortul, luăm decizia de a-l monta pe zăpadă, îi lăsăm pe ceilalți la nivelat din nou de platformă pe un petec fără zăpadă (încep să cred că le place munca asta) și nu mai stăm mult pe afară, știm că ne așteaptă iar topit de zăpada.

Mihai aduce iar într-o pungă material pentru apă. Luăm șosetele Nahanny, suntem cu pufoaica pe noi și ne întindem, zicem noi 15 min. Următoarele două ore am dormit duși toți trei. Ne trezim pe la 19, facem iar apă pentru băut și ceai, de data asta sărim peste sup și mâncare gătită. Îmbucăm ceva mâncare solidă, nu vrem totuși să ne punem la somn mai târziu de ora 22. Trezirile astea de dimineață mă omoară. Simțim toți trei că încă nu suntem bine aclimatizați dar nu avem probleme majore. Auzim pe cineva din cortul alăturat că vomită. Aș fi preferat să nu fi auzit toate detaliile....

În sacul de dormit e cald și comfortabil, așa că nu după mult ne ia somnul. Cu asta nu avem probeleme.

Cristina

Am ajuns în sfârșit la Oradea 10.08.2012

foto Andrei Poșmoșanu

După o noapte nedormită aproape pe tren și cu o surpriză plăcută din partea lui Bogdan care ne-a așteptat la Cluj, am mai avut o surpriză când, coborând din tren am fost întâmpinați de o parte din colegii de la club.

foto Andrei Poșmoșanu

Au venit pregătiți corespunzător cu flori și bannerul Clubului de Speologie Cristal. Și au mai adus cu ei și televiziunea locala Digi 24.

foto Andrei Poșmoșanu

A venit cu ei și Poșme să ne facă poze și îi mulțumim pentru asta. Au fost tare drăguți că ne-au așteptat și vă spun sincer că ne-au luat total prin surprindere.

foto Andrei Poșmoșanu

La sfârșit Digi 24 ne-au luat un scurt interviu cu câteva întrebări despre ceea ce a însemnat Expediția Mramornaya Stena.

foto Andrei Poșmoșanu

foto Andrei Poșmoșanu
Diseară suntem invitate la o emisiune, la televiziunea cu același nume. Doar doi două, pentru că al treilea expediționar este în drum spre Deva și apoi spre Brad, unde sigur și el va fi primit cel puțin ca și noi.

Vă mulțumim celor care v-ați gândit la noi.
Cristina

foto Andrei Poșmoșanu - noi două :D

Primul atac – tabara I - 4300m – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 21.07.2012

Se pare că acesta va fi programul nostru pentru următoarele săptămâni, trezirea la ora 5 și plecarea la 7. Sasha ne va pregăti aici, în ABC micul dejun. Ce bine e să ai pe cineva care să aibă grijă de tine, chiar dacă numai pentru o zi :D. Ieșim un pic din grafic pentru că ne cam întindem cu mâncarea, am un pic de emoții, sper să nu uit nimic. Multe detalii ce poate aici par nesemnificative sus pot fi esențiale. Încercăm să nu ducem echipament în plus, am luat totuși cu noi două seturi de oale și două primusuri, ne gândim că așa poate vom fi mai eficienți în topirea zăpezii și prepararea mâncării (3 persoane sunt totuși destul de multe). Se apropie ora șapte, ceilalți sunt pe terminate cu bagajele, noi încă mai trebăluim :D. Raluca mai are ceva probleme cu bețele, ultimele retușuri și iată-ne la drum.

Au luat cu noi un fel de bețe cu bandă portocalie atașată pe ele, pentru a le posta în locurile cheie, în caz că se strică vremea și scade vizibilitatea. GPS aveam doar noi, dar bateria nu e printre cele mai bune, așa că îi lăsăm pe colegi să-și facă treaba. Renat le-a atașat la rucsacul lui și arată un pic ciudat și caraghios :D.

Urmăm iar drumul pe micul curs de apă, care se găsește față de limba ghețarului dincolo de un grohotiș de aluviuni. Mă postez în spatele lui Ed, și-a stabilit un ritm de bătaie lungă, așa că nu e prea solicitant. La capătul micului curs de apă, înainte de prima traversare a versantului de grohotiș deja avem locul nostru de odihnă. De aici se vede granița cu China. Ne mai facem cu cremă de soare, mai un ceai sau pur și simplu o gură de aer. Vremea deocamdată e ok. Doar când vezi mormanele astea de material aluvionar cred ca poți realiza ce organism viu e un ghețar, în continuă mișcare.

Ed ne arată traseul, vom urca pe un picior și după parcurgerea unei creste aflată în continuarea acestuia se găsește un pic platou unde va fi tabăra 1. Dar până acolo cale lungă. După grohotiș, traversăm ghețarul, tot urcăm și coborâm niște dune de gheață și ajungem la tabăra intermediară creată ieri.

Băieții scot materialele. Mai atașăm fiecare la încărcătura existentă colțarii, pioleții, hamul și toate gadgeturile tehnice. Împărțim cortul, eu iau prelata, Mihai interiorul și Raluca bețele + buteliile care vin pe echipă. Luăm o gură de ceai, o ciocolată fiecare și ne mobilizăm pentru drum. Eu mi-am luat cu mine doar aparatul foto mic și sunt foarte mulțumită de alegerea făcută.

Traversăm o muchie din care pornește un plan înclinat ce dă într-o crevasă plină cu apă. Suntem cu bețe la noi, pioletul pe rucsac, la fel și cu colțarii. Sunt în spatele lui Costea și ne apropiem de un fel de horn pe care vom urca. Nu sunt încă obișnuită cu bocancii de plastic, parcă nu simt sigur unde pun piciorul dat rigidității bocancului. Îmi alunecă bocancul și într-o clipită mă văd pe spate alunescând vertiginos spre apa rece ca gheața. Mă opresc într-un final pe planul înclinat încă, Renat vine roată într-un punct cât de cât stabil și îmi întinde o mână. Nu-mi vine să cred cât de calm am trecut prin toată întâmplarea.

Mă văd din nou pe picioare, îmi propun să fiu mai atentă, ajungem la baza hormului. O friabilitate cum n-am mai văzut. Oriunde pui mâna rămâi cu o bucată de stâncă în mână. De cățărat trebuie să o faci doar pe picioare și ce ține de mâini folosești mai mult pentru echilibru. Panta este aproximativ 70 grade. Trebuie să fim extrem de atenți de căderi de pietre. Încercăm să mergem cât mai grupați, măcar dacă vine ceva de sus să nu fie de la distanță mare, dar suntem mulți și inevitabil ne lungim.

În fața mea e Ilia și băiatul ăsta parcă are darul de a se opri exact unde suntem mai expuși. Încerc să-i trag atenția asupra faptului și parcă e mai ok apoi. Linia te duce pe lângă un colț de stâncă (dacă poți să- zici așa), deci ne mai putem retrage lângă el când mai vine câte un bolovan de la cei de mai sus. Nimeni nu vorbește foarte mult și încercăm să trecem de pasajul asta fără evenimente.

Sus ne tragem sufletul un pic, lăsăm rucsacii jos. Parccă de fiecare dată când iau rucsacul are greutate tot mai mare. Suntem, ni se pare nouă, deasupra piciorului, dar când începem să urcăm din nou ne dăm seama că am ajuns doar în partea inferioară a crestei piciorului, care de aici doar urcă.

La o privire mai atentă ne dăm seama că vedem ABC. Mi-e un pic sete, mi-am pus cu mine doar jumătate de litru de ceai și jumătate de litru de apă pe principiul că atunci când fac efort nu beau foarte multă apă. Aici parcă nici n-am chef de ceai, doar de apă. Îmi aduc aminte o discuție cu Călin Leucuța și ascensiunea lui pe Aconcagua, mi-a spus exact același lucru, că în timpul ascensiunii simțea nevoia de a bea apă și nu ceai.

Așa simt de parcă nu se mai termină urcușul asta. Pe cum urci vezi în spate încă o bucată și încă una și tot așa :(, dar îmi dau seama că nimănui nu-i este ușor, că toți sunt obosiți, așa că mă consolez cu asta și încerc să mă îmbărbătez. La o pauză mă uit la Ed (l-am luat drept etalon) și văd pe el că este obosit. Mă bucur un pic în gând, deci nu e o problemă cu mine, e normal să fiu așa :D. Bocancii aștia de plastic nu fac nici ei viața mai ușoară, sunt grei și fac mai greoaie urcarea pe terenul asta de grohotiș. Peter a venit cu bocancii de trekking, având cei de plastic în rucsac. Nici asta nu mi se pare cea mai bună soluție, sunt grei și nu te ajută atâta încărcătură dusă pe spate.

Încerc să mai fac niște poze, deja ne oprim destul de des. Ajungem la un pasaj mai vertical și destul de expus și pentru că Ed și Costea au luat-o în față mi-am ales eu traseul și am ajuns – la capre negre- :D, dar îmi place. Chiar am observat azi că mă simt foarte bine căutând prizele, abordând pasajele de cățărat cu mare lejeritate. Cred că toate ieșirile la alpinism de anul acesta mi-au prins foarte bine. Mă simt tare comfortabil. Îl văd pe el că are emoții când se uită la mine și mi se pare amuzant. Îmi întinde o mână așa că pentru comfortul lui psihic i-o întind și eu. Încă se vede că n-au încredere în noi. Dacă mă gândesc bine și eu când merg în peșteră cu necunoscuți sunt cu ochii în patru, deci îl înțeleg perfect.

În timp ce urcăm auzim un sunet ciudat, ca și cum ar crăpa ceva. Sunetul îmi aduce aminte de când eram la schi sub vf Poieni o dată cu Potyi și s-a rupt zăpada cu noi, fără să se producă însă o avalanșă. E același sunet dar amplificat de zeci de ori. N-a curs nici acum.

Pierdem mult timp aici, până trece toată lumea de pasajul problematic. Nu mult mai sus mai avem o porțiune asemănătoare, doar că aici este și gheața și deja un pic de zăpadă. Mă gândesc la discuțiile care le am cu Marius câteodată, despre pasajele când n-ai voie să cazi și mă gândesc la momentul de față. Aici știu sigur că n-am voie să cad. Mă nimeresc printr-o conjunctură în spate la Ilia (încerc să-l evit pe cât posibil, chiar mi se pare foarte pasibil de a face o prostie), îl mai rog iar să nu piardă timp în pasaje cheie și trecem în cele din urmă. Dacă mă gândesc bine poate aș fi pus coardă aici. Dacă ar fi căzut careva n-ar fi fost plăcut, mai ales că se simte oboseala la toată lumea.

Între timp ajungem pe o porțiune aproximativ orizontală de creastă, cu zăpadă și gheață. Simt că ne apropiem de tabăra 2. Deja ne-am răsfirat pe toată creasta, dar merg pe urmele făcute de Ed, Costea și Costea așa că n-am probleme de orientare. Îi ajung pe cei din față, s-au blocat la o pantă mai abruptă. Îi văd cum înoată în zăpadă până la brâu. Într-un final trec de pasaj, îmi intră picioarele în urmele făcute de ei până mai sus de genunchi. Cu bagajul care îl am în spate nu simt că înaintez deloc ușor. Le zic și celor din spate că pot veni, că s-a trecut de pasajul problemă, trec și după 5 minute îi văd pe cei din față că au pus rucsacii jos. Înseamnă că am ajuns. Grăbesc pasul și în sfârșit pun fundul jos. Ninge dar măcar nu suflă vântul tare. Locurile de cort nu sunt printre cele mai bune, unde vor ei să pună tabăra. Un lucru ciudat, n-au vrut să luăm cuie de zăpadă pentru corturi la noi ( s-au n-au avut) deci trebuie să ancorăm corturile cu bolovani, care cu un pic de interes îi găsești peste tot.

Tabara 1

Din cauza ninsorilor abundente care au căzut în ultimul timp, Ed ne zice că este foarte multă zăpadă pe munte și platforma folosită pentru campare în tabăra 1 este acoperită cu un strat gros de ninsoare. Trebuie deci să ne nivelăm o mică platformă pentru cort. E destul de frig așa că o facem platformă doar cât avem nevoie imperativă. Folosim pioleții, Ed ne zice pe engleza lui – good aclimatization- :D și întindem repede North Face ul. E în jur de ora 17.

Ne băgăm în cort, Mihai aduce zăpadă ca să topim și dăm drumul la primusiri. Cam două ore topim zăpadă și ne facem ne mâncare. Eu îmi fac o oală de supă de 700 ml, care e mai mult apă dar care îmi pică foarte bine pentru hidratare și apoi iau ceva dulce. Între timp se luminează afară, iese soarele și toată lumea se arată afară din corturi, ca păsărelele după ploie. Se pare că mâncarea primită aseară nu era împărțită pe corturi, ci la comun așa că urmează o întreagă șaradă de porționare și reîmpărțire a mâncării.

Nu mi se pare că vom primi foarte multă mâncare pe cap de locuitor. Parcă mă bucur tot mai mult că avem rezerva noastră de paste, șuncă și ceva batoane energizante.

Acum, avem vizibilitate chiar bună, se văd crestele din jur, admirăm peisajul și dintr-o dată un sunet înfundat în partea noastră stângă ne face să întoarcem capul. Pe versantul opus o avalanșă imensă, cum n-am mai văzut în viața mea.

Scot repede aparatul și reușesc să surprind în câteva poze fenomenul. Mi se face inima cât un purice, presimt că nu doar eu trec prin asta și mă bucur că avalanșa s-a produs dincolo de un ghețar, departe de noi :D.

Ne bucurăm de soare, cât mai apucăm, unii mai încearcă să-și usuce din lucruri și apoi ne băgăm iar la topit de zăpadă, preparat de ceai, umplut termosuri și sticlele de apă.

Luăm în picioare șosetele de puf de la Nahanny, ne băgăm în sacii de dormit de la aceeași firmă, căreia îi mulțumim pentru susținere și mă întind liniștită.

Cristina

Tabăra de bază avansată – Bayancol 3200m – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 20.07.2012

Ne trezim iar la 5.45 și de data asta lucrurile se pare că vor decurge comform planului. Luăm micul dejun și la 6.45 ne regăsim aceeași oameni de ieri în elicoper. Partea bună e că am putut să lăsăm lucrurile în elicopter de care nu am avut nevoie.

Mă postez de data asta lângă un geam și reușesc să trag câteva cadre. Mă uit la fețe, parcă toată lumea așteaptă cu nerăbdare să ajungă acolo, pe munte. E aceeași emoție pe care o văd de multe de ori înainte să ajungem la ceva obiectiv. Încă nu ne cunoaștem între noi decât foarte puțin așa că fiecare își ține emoțiile pentru el.

Vremea este destul de ok, elicopterul nu mai are nici un fel de probleme, așa că după un zbor de jumătate de oră ne găsim în tabăra de bază avansată a vârfului. Mă uimește și de data aceasta suprafața imensă care o ocupă acești munți. Kazbec le arată piloților unde trebuie să aterizeze. Trag concluzie că habar nu aveau, după reacția care o au.

Ar fi fost interesant dacă veneam pe cont propriu. Până la urmă, după ce se învârte cu elicopterul de câteva ori reușeste să aterizeze, ne face semn că trebuie să descărcăm toată încărcătura în două minute. Elicele nu se opresc, noi ne punem în șir indian și-i dăm drumul.

Avem cu noi ( pe lângă echipamentul, mâncarea și corturile de altitudine) 2 corturi mari, pentru presupusă bucătărie a lui Sasha, 3 mese la care să putem sta în tabăra de baza și tot felul de gadgeturi care în primă fază nu le-am văzut utilitatea dar care pentru o ședere de 2 săptămâni și-au găsit explicația.

Am văzut că există o tendință din partea rușilor de a nu ne lăsa (pe noi fetele) să cărăm cutiile grele cu mâncare. Mă întreb ce o să facă când mergem pe munte :D. Dacă erau băieții noștri probabil ne mai puneau câte una în brațe :D

Vizibilitate destul de bună, când am ajuns de dimineață, reușim să vedeam ghețarul pe care vom urca, piciorul care ne duce în creasta principală și vestitul perete de marmură. E incredibil de frumos. Nu pot să-mi imagina tura unor ruși pe vârf (un raport văzut pe internet), care au fost aici iarna, pe ruta care implică și peretele de marmură.

De jur împrejurul taberei de bază suntem înconjurați de creste, multe cu o înălțime considerabilă și deloc ușoare ca abordare. Când mă gândesc câtă lume e pe traseul ce duce la Khan Tengri...nu-mi vine să cred că aici nu e nimeni. Nu că mi-ar părea rău, dar sunt atâtea vârfuri de urcat în zonă și nu înțeleg de ce toată lumea merge și se îngrămădește acolo. Nu-mi pare deloc rău că am ales acest vârf.

Când am coborât din elicopter nu-mi vedea să cred ochilor ce ne așteaptă. E într-adevăr impresionant...și cât avem de urcatttt !!!!!!!!!!!!! :D

Montăm corturile care vor rămâne în tabăra aceasta. Mă uit cam sceptică la corturile în care vom dormi în tabăra de bază avansată, dar rușii par să aibă încredere în ele, așa că îl întindem cât putem mai bine. Am primit și cortul de altitudine în care vom dormi, e un North Face de expediție pentru patru persoane.

Tot din cauza bagajului pentru avion am ales să ne dea ei cortul pentru expediție și deși am privit cu scepticism acest gest la început cred că a fost alegerea bună. În aproape 2 ore avem deja tabăra ridicată așa că suntem liberi. Montăm și North Face ul, preferăm să o facem aici pe pace și liniște pentru prima dată decât acolo sus pe cine știe ce vreme...

Ne mobilizăm să facem o plimbare până pe ghețar, în apropierea unei porțiuni mai dificile un pic de urcat (dat unei zone foarte friabile de urcat – asemănător cu Grand Culoar de pe Mont Blanc) pentru a duce din echipament. Din păcate rușii par să omită să ne informeze și pe noi despre acest lucru (că se va alimenta o tabără intermediară), așa că plecăm la drum doar cu echipamentul individual...

Destul de multă lipsă de comunicare pare să fie în această tabără dar încercăm să nu punem la suflet. Încercăm să le atragem atenția rușilor să-și dea silința mai tare în a ne ține la curent cu programul. Nu par foarte mulțumiți de această cerință a noastră.

Facm deci o tură de aclimatizare de vreo 5 km și diferență de nivel de aproape 400m. Pornim din ABC (advanced base camp), luăm albia unui râu și mergem în amonte pe el. Avem de făcut un traverseu pe un grohotiș. Tot materialul aluvionar sub formă de bolovani pe care înaintăm este de fapt adus în vremuri străvechi de ghețar de pe munte. Pe traseu ni se arată o creastă care ni se spune că e granița dintre China și Kazachstan. Suntem la aprox 3km de China!!!! :D

creasta ce delimitează granița dintre Kazachstan și China

Ajungem pe ghețar, un peisaj incredibil. N-am mai traversat niciodată unul. Doar la televizor mai vezi așa ceva. Nici o altă persoană nu mai este în zonă în afară de expediția din care facem parte. O liniște incredibilă. Ajunși la un loc agreat de Ed se instalează un cort în care depozităm fiecare echipamentul adus. O parte din cel colectiv a fost adus de ei: corturi, butelii corzi. Măcar atâta, dacă tot nu s-au deranjat să ne comunice despre mica noastră excursie.

Singura problemă ce nu pare să se fi rezolvat este vremea, începe să plouă. Sus, sigur ninge. Nu-mi place deloc... sper să avem totuși o fereastră de vreme bună. În rest nu avem deloc probleme, ne simțim foarte bine. Am ajuns azi, pe ghețar la altitudinea de 3550m.

Tura nu a ținut foarte mult, vreo 4 ore, dar a prins tare bine mișcarea. Pe când ne întoarcem în ABC, Sasha bucătarul ne așteaptă cu o masă caldă, ceai și pepene. Din câte văd ruși și kazacii beau foarte mult ceai. E un pic gătit însă altfel decât la noi. Obiceiul e să pună un ceainic cu apă fierbinte pe masă și unul cu ceai foarte concentrat. Rămâne la latitudinea fiecarăruia cum și când și-l pregătește.

Azi am purtat pentru prima oară bocancii de altitudine (de plastic) proaspăt achiziționați. Deși i-am cumpărat cam -la ghici- și îmi sunt un pic mari, sunt sigură că pe munte, va fi un avantaj, o să încapă lejer 2 perechi de șosete groase + încălzitoare dacă va fi nevoie. Sunt o pereche de Koflach Arctic cumpărați second de la o fată din Mediaș, cărreia îi mulțumesc foarte mult că m-a ajutat. Văd că majoritatea expediționarilor au bocanci de plastic. Petere, australianul are același model ca și mine și îmi zice că la altitudine n-a avut deloc probleme cu frigul cu ei. Îmi pică bine să aud asta.

Primim pe seară și mâncarea de altitudine pentru prima tură de aclimatizare, plus două butelii mici pe persoană pentru toată ascensiunea. Mai avem și noi încă două butelii mici pe echip cumpărate din Oradea.

Împreună cu Dima încercăm să daăm de capăt trusei sanitare, să vădă și ei că avem tot ce ne trebuie în caz de nevoie. Este prima dată când reușim să socializăm mai asiduu cu unul dintre ei, cu Renat. Știe cel mai bine engleză dintre ei și pare foarte interesat să afle despre România, despre noi. I se pare foarte haioasă limba română. Încercăm să facem schimb de informații despre țări și limbile aferente. Aflăm că au călătorit două zile cu trenul el și Costea ca să ajungă în Almaty.

Din câte sperăm, mâine dimineață ar trebui să fie vreme bună (azi a fost până la 11 pe munte, sus), vrem să ajungem la tabăra 1 să o instalăm. Nu știm încă dacă vom rămâne acolo sau vom coborâ din nou în tabăra de bază, în funcție probabil și de starea atât de spirit cât și de sănătate a oamenilor.

Dacă totul merge bine vom urca în tabăra doi în următoarea zi, unde vom dormi planul fiind apoi să coborâm până în tabăra de bază avansată. Vom avea de urcate aproximativ 1000m diferență de nivel în fiecare dintre aceste două zile. Am văzut azi o avalanșă cursă, pe unul din versanții din apropiere, sperăm să se oprească ninsorile și să nu ne pună dificultăți mari zăpada căzută deja.

Cortul din ABC ne arată ca un depozit. Pentru că avem la propriu un par de lemn în mijlocul cortului (structura de rezistență a acestuia) trebuie să dormim grupați doi pe o parte a cortului și unul singur dincolo de par și un zid de rucsaci clădiți. Eu sunt la refugiați, dincolo de zid :D. Totuși e bine, apă nu intră în cort.

Peisajul e formidabil, dacă ceva e bună atunci e starea de spirit bună, graficul e maxim.

Cristina

Mamă câtă munte – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Raluca, Cristina și Mihai

Perioada 19.07.2012

Ne trezim de dimineață la 5.50, cum ne plănuisem. Cam atât din tot ce am plănuit pentru această zi ne-a ieșit.

Se pare că va trebui să așteptăm să apară colegii noștri de expediție, așa că vom fi pregătiți de la 8,30 încolo.

Din păcate tot programul se decalează din cauza unui accident petrecut pe Khan Tengri. Un neamț de 30 de ani a fost găsit mort în cortul său din tabăra 2. Ulterior am alfat că nu datorită unei aclimatizări proaste s-a declanșat accindentul ci din cauza unor probleme de sănătate. După micul dejun ne întoarcem deci în cort, moțăim și așteptăm să treacă vremea. După tura de ieri parcă tot mai tare avem chef să trecem la acțiune.

Sunt programați să plece înaintea noastră una dintre expedițiile pt Khan Tengri, așa că ne uităm la ei cum își încarcă bagajele și așteptăm în continuare. În cele din urmă, în jur de ora 13 apar și australienii noștri + ghizii care vor fi și ei cu noi. Facem cunoștință și în așteptarea elicopterului se crează o atmosferă destinsă. Cred că ne vom înțelege bine cu ei.

Pe australieni îi cheamă : Magy și Peter, iar pe ghizi Ed, Renat și Costea. Sunt din Rusia și tocmai s-au întors cu australienii dintr-o tură în care au încercat să urce pe un vârf de 5000m în apropierea Mramornaya Stena. Sunt mai bine aclimatizați deja decât noi, așa că s-ar putea să avem un as în minus deja.

Cu cei trei kazaci n-am reușit să facem încă cunoștință. Socializăm cu ei în așteptarea noastră de a lua elicopterul. Ed nu vorbește engleză, știe doar câteva cuvinte, Renat și Costea se mai descurcă. Se pare că au fost aleși pentru această expediție în mare parte pentru că știu engleză. Sunt destul de tineri, Costea re 21 ani și Renat în jur de 26. Par însă să profite de faptul că nu înțelegem rusă.

Am constat că ar fi fost foarte util să știm năcar câteva cuvinte în rusă, dar noi am încercat să reținem pe drum cuvinte în kazakă (doar în Kazachstan am venit) care însă nu par să ne ajute deloc. Faptul că țara a fost sub o puternică influență rusă pare să-și fi pus amprenta foarte serios asupra lor.

Deși au venit după noi o a doua expediție pentru Khan Tengri, deja e preluată de un elicopter al armatei kazace. Patronul campingului tratează cu el să se întoarcă și după noi, așa că pe nepusă masă suntem anunțați să încărcăm în jur de ora 16 bagajele în camionul care le va duce la elicopter. Aterizează și abia când mă apropii de el îmi dau seama cât e de mare. Se mobilizaeză toată lumea, parcă suntem niște furnicuțe.

Bagaje, echipament și mâncare pentru 13 oameni pe timp de aproape 13 zile. Se umple practic partea din spate a unui camion rusesc cu două locuri. Uauuuu. Se încarcă tot în elicopter, plus noi treisprezece, piloții și the big boss.

E deja ora aproape 17 când decolăm. Vremea nu pare a fi extraordinară în munți dar piloții par să știe ce fac. Sunt într-un fel curioasă de decizia luată, să pornim atât de târziu, este foarte puțin obișnuit, dat instabilității vremii pe munte după masa. Mă postez lângă un geam, dar din nefericire exact cel cu motor în dreptul lui, așa că nu prea reușesc să fac poze.

Mă uit însă pe lângă picior, ușor oblic la peisajul de afară. Ziceam ieri că munții aceștia seamănă cu Făgărașul. Azi rămân pe poziții la aceași impresie, dar că la puterea a cincea ca și suprafață. Nu-mi vine să cred ce văd ochilor..sunt imenși. Vale după vale, creastă după creastă și totul neumblat, nebătut cu poteci de picior, nevăzut de ochi de occidental decât din avion.

Când eram încă în fază de organizare cu expediția, acasă, mă gândeam că această parte a expediției, zborul cu elicopterul ține mai mult de comfort, că sigur vârful poate fi abordat și printr-un marș de apropiere. După zborul de azi mi-am schimbat total opinia. Cât vezi cu ochii doar munte, fără nici un fel de acces. Incredibli. Și de o frumusețe pe măsură. Ce de munte!!!!

Și ce combinație incredibliă de culori îți oferă natura....Ulterior am aflat că zborul cu elicopterul care în mod normal ține cam 40min te distanțează față de Karkara, tabăra de baza 100 km, deci vă spun sigur că nu ține această călătorie nici de comfort nici de fițe ci pur și simplu de necesitate și poate economie de timp.

Așa concentrată la gândurile mele, trece vremea și ne cam apropiem de obiectiv. Deja suntem la altitudinea de 3660 m când trecem de o creastă mai proeminentă și dincolo de ea...nori. Elicopterul începe să zboare destul de jos, aproape de creste pentru a se putea ghida (din cauza norilor are vizibilitate foarte slabă). Nu-mi place deloc situația și nu mă simt în largul meu. Știu bine că nu elicopterul nu are voie să zboare în condiții cum ne găsim noi acuma la munte, deoarece nu poate vedea crestele și vârfurile, riscând astfel să se facă una cu ele.

Situația se complică când începe să dea cu zăpada. Îmi amintesc de accidentul din Bucegi de anul trecut, când un coleg de la salvamont din zonă mi-a povestit că a mers să caute cutia neagră a elicopterului. Acesta se izbise de un perete vertical, frontal datorită condițiilor meteo, se aflau în nori și nu au văzut obstacolul din fața lor. Cam gândurile astea le aveam eu în minte când ne aflam în nori, în zăpadă, deasupra crestelor în Kazachstan.

Șoferul este totuși cerebral și hotărăște să se întoarcă. A fost însă destul de neinspirat hotărând să nu ne anunțe și pe noi despre decizia lui. Așa că noi ne trezim încă zburând după 40 minute, când trebuia să ajungem după 30. Peter, australianul este pilot de elicopter, de două ori mă gândesc să-l întreb dacă este în regulă ce face pilotul, dar știu că doar aș agita lucrurile. Continui să mă uit pe geam, nu-mi vine să cred ce aproape zboară cu elicopterul de creastă..

Încep să mă relaxez când crestele par să se micșoreze, îmi dau seama că ne-am întors. Primim comfirmare de la big boss și răsuflu ușurată. Jos, la base camp e vreme bună, soare și cald. Vârfurile acestea își fac propriul lor climat. Întâmplarea + înformațiile de la australieni, că sus pe munte (au mai avut o tentativă de a ajunge pe un vârf de lângă Khan Tengri) că zăpada sus pe munte este mare și că au fost precipitații în fiecare după masă mă face să mă gândesc dacă nu am venit prea repede, ca și perioadă în expediție.

Se contramandează deci zborul pentru mâine, încă nu am ieșit total din program, încercăm să fim totuși optimiști și să sperăm că problemele sunt rezolvabile la fața locului, așa cum am reușit să le rezolvăm de atâtea ori.

Per ansamblu n-a fost o zi rea, n-am văzut în viața mea atâta munte la un loc. Incredibil. Mi-aș dori să pot reveni aici pentru trekking. Ca și fotograf ai atâtea opțiuni. E într-adevăr o țară formidabilă cu un potențial imens, foarte puțin exploatat. Dar mai multe păreri despre Kazachstan într-o altă relatare, acum trebuie să merg la somn, la dimineață ne trezim din nou la 5.45.

Cristina

Prima aclimatizare – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Ilia, Raluca, Cristina și Mihai

Perioada 18.07.2012

Ne trezim la 7.15 cu gândul că la 7,30 să luăm masa. Azi ne așteaptă prima zi de aclimatizare. Vrem să mergem pe o creastă ce ne-a arătat-o managerul campingului (d-nul Kazbek) ieri seară. La micul dejun am primit ceva mâncare ciudată, un fel de griș cu lapte, la care noi îi zicem lăptiuc. Mie și lui Mihai nu ne place, așa că ciugulim ce mai găsim pe masă.

colt in care a ramas si sigla de la SpeoCristal Oradea :D

Mâncare cu noi nu avem multă, agenția ne-a achiziționat mâncarea pentru altitudine deoarece cu avionul trebuia să ne încadrăm în cele 30 kg la hală + 8 kg la mână. Ne-am luat cu noi doar ceva paste, eu am mai mulat niște cașcaval și șuncă, mâncare care o vom ține pentru zilele de vârf.

Reușim să ne mobilizăm doar la 8,50, să plecăm din tabără. Vom fi noi trei plus rusul (Ilia, sau Georgel, cum îi zinecm noi) cu care ne-am împrietenit ieri.

Poteca trebuie să o luăm de la cantonul pădurarului silvic, care ne duce pe amontele unei văii. Urcăm într-o șauă, la altitudinea de 2600. La campingul de la Karakara avem 2200m. Din șauă avem două variate, două vârfuri. Îl alegem pe cel mai îndepărtat. Ne facem imaginar traseul, vom încerca să mergem pe curbă de nivel în paralel cu râul ce curge dincolo de șaua traversată.

Din mers schimbăm un pic traseul, traversăm râul și apoi continuăm ușor ascendent, până dăm de piciorul ce ne va scoate în creasta mult dorită.

Un peisaj idilic, asemănător cu Făgărașul nostru (exceptând structura geologică – aici stânca, unde este compactă o găsim foarte friabilă și în rest un fel de material fărâmițat – probabil din cauza diferențelor mari de temperatură), o multitudine de flori în diferite culori face imaginea și mai idilică. Marcaj nu există, dar mergem după GPS-ul nostru intern.

Cu multe opriri la poze, care era chiar păcat să nu le facem, dat frumuseții peisajului facem până chiar sub creastă aprox 9 km și o diferență de nivel 1200m , ajungând la altitudinea de 3400m. Sunt foarte mulțumită, pentru o primă zi de aclimatizare.

Ne-am mișcat bine, n-am avut niciunul probleme, în afară de Mihai, care în momentul când și-a făcut bagajul, acasă a considerat că nu are nevoie de o a doua pereche de boncanci, mai light. Așa că azi a străbătut cam 18 km în bocancii de altitudine :D. Bănuiesc că era mai ceva decât într-o saună. Am avut însă un moment de dextilare :D, cum îi zicem noi.

Ilai, colegul nostru rus se mișcă și el destul de bine, mergem aproximativ în același ritm și în afară de faptul că nu pare foarte încântat de opririle noastre pentru poze, ne înțelegem destul de bine. Suntem în apropiere de granița cu China și Kirgistan.

Mihai tot încearcă să prindă legătura cu partenerii noștri media – Radio România Actualități, dar semnalul pe Turaia este foarte slab. Până la urmă reușește să stabilească cu ei o convorbire. Se pare că vom mai avea semnal în tabăra de bază și apoi pe munte, gata.

Deși ieri noapte a suflat vântul foarte tare și dimineață mai că ploua când am pornit, până la urmă a ieșit soarele. N-am luat crema de soare cu noi, așa că reușesc din nou să mă bronzez cu head și probabil ochelari. Încercăm să bem cât mai multă apă și ceai pentru a preveni deshidratarea.

Piciorul pe care am urcat, în partea lui superioară este destul de stâncos și se aseamănă un pic cu creasta Tunsului, din Făgăraș. Avem parte de un adevărat spectacol de culoare, un verde intes scaldă toți versanții, exceptând locurile unde stânca este vizibilă și majoritatea are culoarea roșu arămiu. Păcat că soarele este intens și afectează calitatea culorii pozelor.

Ne facem poze cu tricoul expediției și cu tricolorul României. Pe parcursul expediției, vom mai face acest lucru, azi a fost doar exercițiu. Pe finalul turei, Ilai a lut-o în față, nu mai pare dispus să socializeze cu noi :D

Ajungem la camping la ora 17, facem un duș, ultimul adevărat cu apă caldă, pentru următoarele 14 zile. Primim de la proprietarul campingului tricouri cu numele expediției noastre. Din păcate toate trei sunt numere mari. Luăm masa la 19, reușim să aflăm programul elicopterului pentru mâine.

Se pare că vom pleca la 8.30 deci trebuie să ne trezim la 6 pentru a mânca și a pregăti bagajele. Iar bagaje!! :(. Mă enervează la culme să tot strâng atâta pe sacul de dormit.

Observ că micul nostru camping are mult mai mulți chiriași, au mai sosit încă două expediții pentru Khan Tengri. Mâine vor ajunge în tabără și încă doi participanți la tabăra pentru Mramornaya, 2 australieni și trei kazaci.

Unii dintre participanții la expediția pe Khan Tengri sunt ruși plecați în SUA, am socilizat cu ei, păreau foarte contrariați de faptul că vrem să urcăm pe un vârf care este atât de aproape de Khan Tengri și cu o înălțime mai mică. Păcat că pentru unii totul se reduce la dimensiune.

Nu mă întind mult cu scrisul, știu că trezitul la ore matinale nu este punctul meu forte. Ne punem la somn încă de la ora 9.30. Mâine vom vedea în sfârșit vârful. Abia aștept!

Cristina

Tranzitie 2 - Expeditia Mramornaya Stena 6400 m

Participanți: Raluca, Cristina și Mihai

Perioada 17.07.2012

Mă trezesc în apropiere de Almaty când căpitanul anunță că trebuie să ne punem centurile pentru aterizare. Mai puțin eficient, față de București sau Istambul aeroportul din Almata adăpostește în sala de preluare a persoanelor care tocmai au aterizat circa 200 de persoane, care se îngrămădesc să ajungă fiecare la câte o poartă.

Pentru cei care vă gândiți să vizitați Almata, să știți că pe lângă viza care o obții din țara de origine, mai ai nevoie ca la aeroport să completezi o fișă de emigrare. Rezolvăm până la urmă și problema aceasta și ne recuperăm bagajele.

La poarta principală de acces ne așteaptă o persoană din partea firmei, care ne ve face tranziția până în tabăra de bază. Ne preia o fată și un băiat, destul de scumpi la vorbă. Trag concluzia despre kazaci (sau ruși) că nu sunt vestiți pentru ospitalitatea lor. Mai așteptăm jumătate de oră până ce recuperează un alt membru alt expediției, un rus din Moscova. Din fericire știe engleză, chiar foarte bine.

Suntem duși la biroul lor din Almaty, până ajunge mașina care ne va face translația la Karkara, un punct turistic important în zona, de aici se pleacă și spre tabăra de bază de la Khan Tengri. Ne așteaptă un drum de apropiere de aprox 5 ore și o distanță de 290 km. Șoferul nostru, căruia noi i-am zis Ghiță (nu i-am reținut numele de rus) a făcut dovadă de un pic prea mult exces de zel, în condus, așa că n-am reușit să facem prea multe poze bune, dat vitezei cu care conducea mașina.

Cum nu mai dormisem o noapte întreagă de sâmbătă și cum de două zile eram pe drumuri, când ne-am cantonat în mașină cred că am adormit instant. M-am trezit când deja ajunsesem în zonă mai deluroasă. Peisajul, asemănător în primă fază cu Turcia, cu un fel de dune de nisip, s-a transformat într-un podiș înierbat cu multe zone de păscut pentru animale și iurte (corturi sezoniere, realizate de autohtoni în zonele unde își duc animalele la păscut) aferente.

Un drum pitoresc prin podiș și destul de neaccesibil pentru o mașină mică, ne-a dus la altitudinea de 2200m, la un mic așezămâmt montan, tabără de bază pentru expedițiile din zonă. Am ajuns aici în jur de ora 15.

Ne instalăm într-unul din multitudinea de corturi permanente aici, pe sezon. Luăm masa și dormim 2 ore. Avem nevoie de un pic de refacere din oboseala acumulată de pe drum. Am parcurs de la Oradea în jur de 5600 km (tren+ avion + autoturism), distanță calculată și ținând cont de faptul că avionul o ia aproximativ în linie dreaptă.

Pe seară povestim cu șeful taberei de la Karkara, care gestionează întreaga expediție. Se pare că vom fi un grup de 12 persoane, plus personalul aferent, care se va ocupa de tabăra de bază. Noi am apelat la o agenție care să ne ajute pe plan logistic deoarece:

nu mai fusesem niciunul dintre noi în această regiune, care nu este neaparat cea mai turistică zonă
din discuții cu alți alpiniști care deja făcuseră ascensiuni în Thian Shian am înțeles că foarte puțină lume vorbește engleza și dacă mergi pe cont propriu, fără să știi punctual accesul, mai ales pentru acest vârf atât de puțin vizitat, sigur nu vom ieși din punct de vedere financiar mai bine.

De exemplu, Mihai găsise pe internet o ofertă de elicopter, fără alte servicii, pentru un drum dus-întors în tabăra de bază pentru Mramornaya la un preț de 600Eu/pers – asta la un grup de minim 15 persoane (de unde să scoatem noi 15 persoane care să escaladeze vârful în aceeași perioadă cu noi????).

Toate aceste probleme legate de drum s-au ivit tocmai datorită motivului pentru care am ales noi vârful și anume că este foarte puțin vizitat dat vecinătății cu Khan Tengri (o vale glaciară, paralelă cu valea care se formează sub Mramornaya).
deși aveam experința a trei expediții deja, Mramornaya am considerat-o ca fiind totuși o altă categorie și ne-am pronunțat că o agenție care să ne ajute pe probleme de logistică ne va ușura mult ascensiunea.

Mâine ne așteaptă prima zi de aclimatizare, în sfârșit ne vom mișca un pic, abia aștept. Acum suntem în cort, ne-am desfășurat toate boarfele și stăm în sacii de dormit. Plăcută senzație.

Cristina

Zi de tranzitie - Expeditia Mramornaya Stena

Participanți: Raluca, Cristina și Mihai

Perioada 16.07.2012

Am ajuns în București la 2,30 noaptea, după o întârziere de aproape 3 ore. Ne-a recuperat Mariana de la gară, o rudă de-a mea căreia îi mulțumesc mult pentru sprijinul acordat. Am reușit să dormim de la ora 3 până la 7,30 când a trebuit să ne mobilizăm pentru a merge la aeroport.

Ne-am întâlnit în Băneasa cu Mihai, am rezolvat cu bagajele nefiind nevoie să așteptăm mult până la plecarea avionului.

Din București am decolat la 12,30 și până la Istambul am făcut o oră. Surprinzătoate tehnologia. Raluca și cu mine n-am mai zburat până acuma, a fost un pic ciudată experința. La un moment dat aveam o altitudine de 10000m și o viteză de 800 km/oră. Frumos.

Ușor ne-am ridicat deasupra stratului de nori, în mai puțin de 10 minute traversam Dunărea, am trecut apoi deasupra teritoriului bulgar și deasupra mării Negre. Îmi trece prin gând Ovidiu Bălan, din Oradea de la FanJumpers, el este un zburător, vede și simte ce simt eu acum cel puțin o dată pe săptămână, asta fără să mai punem la socoteală când sare cu parașuta și intensitatea senzațiilor crește exponențial.

Mai repede decât realizăm, ajungem în apropierea Istambulului. Am vizitat orașul în urmă cu trei ani, cand am fost pe vârful Ararat. Îl recomand cu căldură tuturor.

Trebuie să așteptăm 7 ore până la avionul spre Almaty. Urmează un zbor de 8 ore. Încercăm să pierdem vremea prin aeroport. Nu-i chiar atât de greu, mai ales că clădirea este un mic oraș. O arhitectură deosebită, care îmbină bunul gust cu o bună funcționalitate, o estetică deosebită și un comfort pe măsură.

De fiecare dată când vin în această țară mă întreb de ce occidentalii cred în bună parte că Turcia este o țară mai puțin civilizată.

Ne cantonăm deci în sala de așteptare a porții de unde vom lua următorul avion și rămânem fiecare cu gândurile noastre încercând probabil să ne imaginăm ce ne așteaptă. Mai mergem la o cafea, o agitație greu de descris, într-adevăr Istambulul este intersecția lumii occidentale cu cea orientală. Unii sunt mai gălăgioși, alții își văd de treabă.

Când se apropie ora plecării deja sala de așteptare începe să prindă viață. O multitudine interesantă de nații. Se vorbește din câte ne dăm seama preponderent limbi arabice. Încercăm să identificăm dacă mai sunt europeni, dar abia când ne îmbarcăm găsim niște nemți care nu sunt dispuși la socializare

La fizionomie majoritatea înclină spre mongoli, ceilalți sunt mulți blonzi și sunt de origine rusă. Am citit când mă documentam despre țară că doar 30% din populație mai sunt kazaci, restul ruși exportați, sau importați, cum vreți să o luați. O mixtură interesantă a unei populații cu origini diferite.

În jur de 8,30 suntem anunțați să ne prezentăm la poartă. O înghesuială de nedescris. Mihai descrie avionul ca fiind -cursa- ce duce de la Brad la Deva :D. Vom avea de călătorit 4 ore, care constau în 3800km. Datorită fusului orar de 3 ore, față de Istambul vom ajunge la Almaty (sau Almata, cum îi zic cei de aici) la ora 5,10.

Mai consult computerul care ne relevă altitudinea, viteza și temperatura exterioară. La un moment dat suntem la 10000m altitudine, temperatură de -44gr și viteză de 920km/oră. Reușesc să adorm în reprize, simt deja oboseala acumulată.

Cristina

Chiar plecăm – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Raluca și Cristina

Perioada 15.07.2012

După o săptămână nebună când am crezut că problemele nu se mai termină, o parte legate chiar de echipament, a venit ziua de duminică. Mă trezesc în fața unui morman de bagaje, încropit chiar de vineri, înainte să plec la Beiuș, și completat ieri seară, având deasupra tricoul expediției, pentru care îi mulțumim sponsorului nostru în probleme de logistică, Clasic-Design.

Nu reușesc să mă mobilizez să definitivez rucsacii de sâmbătă seara, așa că mă trezesc la ora 5, în speranța că voi avea destul timp până la ora 11,10 când vom avea tren la București.

Azi începe aventura noastră ce se numește Expediția Mramornaya Stena 6400m- 2012. Vor fi trei săptămâni și jumătate, pline, vom călători 500 km cu trenul, peste 6000 km cu avionul, având escală la Istambul, pentru ca în cele din urmă să ajungem la Almaty (Kazachstan).

Pe munte, vom încerca să escaladăm, nu să cucerim, vârful mai sus amintit. Premieră pentru alpinismul românesc, de altfel, el nu a mai fost urcat de niciun român.

Coechipierul nostru este Mihai Vlad, ne vedem mâine dimineață cu el în aeroport, la ora 9.

Azi nu am pierdut trenul :D, semn bun, expediția a început cu bine.

În sfârșit a trecut toată nebunia săptămânii trecute, când nu mai știam pe ce să pun mâna. În sfârșit e liniște. Știu că am tot echipamentul. Încerc să-mi imaginez ce ne așteaptă. Cea mai mare altitudine la care am fost este vârful Ararat, 5125m. Va fi diferit de data aceasta, condițiile sunt un pic mai aspre, dar vom avea grijă, am încredere în coechipierii mei și dacă vremea va ține cu noi, tot ar trebui să decurgă comform planului.

Adina, va face update la blogul nostru, așa că dacă sunteți curioși cum evoluează lucrurile vă invit să ne urmăriți.

Cristina

Vesti proaspete 06.08.2012

Un ultim update înainte ca mâine la ora 5 dimineața să ne îmbarcăm în avionul ce ne va duce la Istambul, ca apoi în data de 8 august la ora 10.25 să pornim în sfârșit spre România, ajungând în București la ora 11.40

Acum, suntem de două zile în Almaty (fosta capitală a Kazachstanului) la turism cultural, ne-am întors din Kirgistan, unde am fost să vizităm Biskek (capitala țării) și unul dintre numeroasele parcuri naționale (Ala - Archa) ale Kirgistanului. Ne-am petrecut acolo două zile, am reușit să vedem o picătură din multitudinea de locuri care le are de oferit această minunată țară.

Singurele emoții le-am avut poate la granița dintre Kazachstan și Kirgistan unde, deși cu viză obținută din România am avut unele inconveniențe, care ulterior am reușit să le rezolvăm.

frontiera dintre Kazachstan și Kirgistan

În tranziția dintre cele două capitale, cu multe târguieli și multă bătaie de cap am reușit să interacționăm cu diferiți oameni, unii amabili, unii având ca singur scop să profite de turiști. Deși am pierdut mult timp călătorind între cele două obiective am ajuns la concluzia că a meritat să investim timpul pierdut pe drum și la frontiera dintre cele două țări (trecerea ei fiind de altfel o experiență interesantă în sine), Kirgistanul fiind într-adevăr o adevărată bijuterie.

Per ansamblu călătoria ulterioră ascensiunii a fost interesantă și aducătoare de noi cunoștințe. Cele două țări sunt într-adevăr un teritoriu încă deschis explorării pentru turiști.

Atașăm câteva poze care le-am considerat mai sugestive pentru Kirgistan.

Să ne vedem cu bine în România,

Cristina, Raluca și Mihai

Bishkek, capitala Kirgistanului

Hălăuind prin Kirgistan

Vești proaspete 01.08.2012

Salut.
În sfârșit am reușit să ajungem la un internet cafe să vă dăm de știre că suntem bine. Încercăm să ne refacem fizic. Ascensiunea a fost un pic mai solicitantă decât ne-am așteptat, dar ne-am descurcat onorabil.
Am făcut parte dintr-o echipă mixtă care a ajuns pe vârf, formată din 3 români ( Cristina, Raluca și Mihai), 3 kazaci, 2 australieni și 4 ruși.
Vremea ne-a creat un pic de emoții, a nins în fiecare zi după masa și mai sus de tabăra 2 a bătut vântul foarte tare, punându-ne în pericol ascensiunea.
O fereastră de vreme fără ninsoare dar cu vânt puternic ne-a permis în data de 28 iulie, ora 14,20 să ajungem pe vârful Mramornaya Stena, în premieră românească.
Am atașat câteva poze, detaliile picante, când vom ajunge în țara.
Vă mulțumim tuturor celor care ne-ați urmărit și susținut expediția, să ne vedem cu bine acasă.
Cristina, Raluca și Mihai

Vesti proaspete 30,07,2012

M-a contactat Cristina Ianc :)
In 7.08.2012 Echipa Mramornaya Stena 6400m- 2012 vor avea avionul care va ajunge in data de 8.08.2012 in Bucuresti. De aici Ianc Raluca, Cristina Ianc, si Mihai Vlad vor lua trenul pana in Oradea, respectiv Timisoara.
Mai multe detalii o sa aflam cand acestia vor ajunge la internet. Ne-au promis si poze :)
Abia asteptam sa le vedem.
Inca o data felicitari intregii echipe!!!!!

POVESTEA EXPEDIȚIEI MRAMORNAYA STENA 6400 m